La suprafaţă şi într-un aven în bazinul Miniş, noiembrie 2009

Desfăşurată pe perioada 21 Noiembrie 2009 - 21 Noiembrie 2009

Trimite prin YM Printează Ajustează font

După două săptămâni de decolmatări se cerea o pauză aşa că am ales o tură în altă zonă - bazinul Miniş. Aici reperasem acum doi ani un aven (nu în premieră în mod sigur, avenul fiind chiar lângă un drum forestier intens folosit) şi era o ocazie bună de a-l expora.

Aşadar pornim eu, Alina, Laurenţiu şi Lore spre cantonul Crivina. Ajunşi aici ne echipam cu haine de scandal şi pornim în căutarea avenului. După aproximativ o oră de bălăurit dăm de drumul forestier pe care-l căutam. Am avut de unde alege pentru că în zonă reţeaua de drumuri forestiere este bine dezvoltată. Revenind la drumul nostru, un vechi terasament de mocăniţă de pe timpul austroungarilor, îl parcurgem mergând mai mult pe lângă el, prin puzderia de doline, în căutare de noi peşteri. Pe tot drumul priveliştea pare sumbră din cauza copacilor rupţi, în special cei de pe marginea dolinelor care stau aplecaţi înspre interiorul dolinelor. Ne întrebăm care ar putea fi cauza şi nu găsim altă explicaţie decât un vânt puternic. Drumul ne poartă din dolină în dolină şi culoare săpate în stâncă până când, în cele din urmă ajungem şi la aven.

Avenul, situat pe fundul unei doline, are o deschidere generoasă de aproximativ 10m diametru şi un puţ de acces de 15 m. Mă echipez, echipez şi coborârea în aven şi iată-mă la baza puţului unde, printre crengi şi frunze, găsesc bucăţi de zăpadă, rămăşiţe ale ninsorilor neaşteptate din luna octombrie. La baza puţului se află şi continuarea avenului. Se pătrunde într-o săliţă, pe o fostă galerie activă care poate fi parcursă cam 10 metri în aval şi alte câteva zeci în amonte. Înaintarea este blocată în ambele direcţii, fie de treceri prea înguste, fie total din cauza depunerilor de argilă. În afară de intrarea impresionantă şi câteva speleoteme drăguţe, avenul nu ne mai prezintă nimic interesant.

Facem câteva poze, dezechipăm şi ne prânzim. După prânz pornim în continuare pe drumul forestier înspre valea Beiului Sec, cercetând dolinele din apropierea drumului (fără rezultate din păcate). Ajungem într-o poiană (despre care aflăm mai apoi că se cheama, între forestieri, Poiana 23) şi de aici intrăm pe valea Beiului Sec. Încet, încet drumul pare tot mai circulat şi este mai mocirlos. Ca să vă puteţi imagina cât de mocirlos, închipuiţi-vă că, privind în depărtare, am crezut că drumul este un râu. Atât de tare strălucea în reflexia soarelui.

Ajungem la un punct în care nu mai putem continua pe drum pentru că nămolul trece de cizme, respectiv bocanci la unii. Aici întâlnim un "nene" care lucra la exploatarea forestieră şi venise să ia un transport de buşteni. Stăm de vorbă cu el şi, pentru că se apropia înserarea, se oferă să ne ducă până în locul în care lăsasem maşina. Acceptăm bucuroşi şi din discuţiile de pe drum aflăm ce au păţit copacii. În luna octombrie, când a venit ninsoarea pe neaşteptate, copacii încă mai aveau frunze din belşug şi s-au încărcat aşa de tare de zăpadă încît nu au mai rezistat şi au cedat sub greutatea zăpezii.

Ajunşi la maşină ne despărţim de Bebe (şoferul forestier) şi pornim spre Anina. Pe drum mai facem o escală la Peştera Ponor-Plopa ca să luăm coordonatele GPS pentru lucrarea de licenţă a lui Laurenţiu, după care purcedem spre casă.