În final, pe la ora 13:00 ajungem la peșteră și începem treaba. La început lucrăm cu schimbul dar mai apoi stabilim să rămân eu sub pământ la săpat iar Mihai să scoată gălețile. Săpăm cu spor până decidem să luam o pauză pentru prânzit. Afară ne distrăm cu “prieteni” mei: muștele și țânțarii de Gârliște, mai agresivi decât cei care nu m-au lăsat să dorm într-o tură trecută. După pauză reluăm lucrul până în jurul orei 18:30 când scoatem găleata cu numărul 55. Coborâm de la peșteră în căutarea unui loc drept pentru instalat cortul. După ce ne instalăm, mergem până la izbucul Periș să ne aprovizionăm cu apă. Reîntorși la bază, facem un foc, luăm cina și … mai apoi somn de voie.

În următoarea zi, dis de dimineață reluăm munca. Prima tură de săpat se întinde de la 7:30 până la 10:30, urmată de o pauză. După pauză mai săpăm până la ora 12:00 când tragem linie și facem bilanțul. Am scos în total aproximativ un metru cub de umplutură și am înaintat cam 1m pe galerie. Deci putem să zicem că tura aceasta de săpat în doi a fost aproximativ la fel de productivă ca și tura trecută, doar poate ca mai obositoare. Pe la 13:00 ne întoarcem la mașină și ne îndreptăm spre Reșița, de aici fiecare urmându-și drumul spre casa lui.

Andi

Ajunși la locul în care trebuie să abandonăm mașina, ne echipăm, trecem pârâul Bega Luncanilor și urmăm valea ce duce la peșteră. Drumul ne face să ne simțim ca în junglă dinc cauza vegetației abundente. Singura diferență a fost că în loc să ne luptăm cu plante tropicale și liane a trebui să ne croim drum printre urzici până la piept și vrejuri de mure (barem de-ar fi fost pline cu fructe coapte).

În cele din urmă răzbatem și până la peșteră. Ne luăm salopetele, căștile, ne facem bocceluța și pătrundem în măruntaiele pământului. După ce coborâm o vreme pe galerii cu dimensiuni rezonabile ajungem la activ. De aici începe distracția. Mergem în aval, târâș pe prundișul minunat care ne “masează” coate, genunchi, palme și alte părți ale corpului. După un timp, care a părut o eternitate, ajungem la o săritoare de aproximativ 10 metri care nu se poate parcurge la liber. Aici instalăm o coardă și ne dăm la vale. De menționat că pe parcurs a apărut și apa pe activ.

Urmează un ramonaj minunat pe o diaclază ingusta și plină de colțuri ascuțite care agață salopeta la tot pasul. Abandonăm banana la baza săritorii pentru a ne ușura înaintarea și ne continuăm drumul mai tărăș, mai în ramonaj, mai prin apă până ce ajungem în sala cu prăbușiri - punctul terminus al ultimei explorări. Aici pârâul subteran își face drum printre și pe sub bolovanii mari prăbușiți din tavan. După ce ne tragem puțin sufletul pornim în căutarea continuării. Cercetăm toate spațiile dintre bolovani, dar toate par să se închidă.

În cele din urmă în partea superioară a sălii găsesc o gaură care duce din nou la galeria activă depășind prăbușirile. Îl chem și pe Vlădoi care cerceta o gaură alăturată și pornim puțin în aval. Galeria continuă bine, în pantă destul de mare față de ce am văzut până acolo și poate fi parcursă cu ușurință. După vre-o 200 de metri ne oprim și pornesc înspre sala cu prăbușiri după Alina. O întâlnesc pe drum puțin supărată ca am lăsat-o singură.

Odată reuniți pornim în continuare pe urmele pârâului dar o nouă serie de prăbușiri ne barează continuarea. Încercăm să ne strecurăm printre ei dar nu reușim să găsim o continuare. În total am parcurs aproximativ 300 metri de galerii noi. Oboseala și foamea își spun cuvântul astfel că decidem să reunțăm momentan și să continuăm explorarea într-o tură viitoare (pentru că mai erau suficiente găuri de cercetat). Începem drumul lung spre suprafață cu un popas la baza săritorii unde luăm o mică gustare ca să prindem curaj pe ultima porțiune de târâș. După o nouă serie de nervi și înjurături (cauzate de masajul pietrelor) ajungem în cele din urmă la suprafață și constatăm că am petrecut 7 ore în subteran, mult mai mult decât plănuisem și decât credeam.

La mașină ne numărăm vânătăile și alte urme lăsate de târâș după care ne îndreptăm spre casă. Tura a fost una reușită prin depășirea vechiului terminus și ne vom întoarce cu siguranță dar fără să ne uităm genunchierele acasă :).

Ștefan

Sâmbătă dimineața pornesc la drum cu echipa de team-building spre Poiana Ponor. Aici cât ei pregătesc tiroliana și rapelul, pornesc în drumeție la Izbucul Ponor. După ce ajung înapoi în poiană găsesc câțiva din speologii de anul trecut. Pe la ora 15:00 pornesc înapoi spre cabană să depun hârtiile și să-mi ridic echipamentul TSA. “Monitaurii” stagiului de anul acesta sunt: Mișu, Vali, Dumi, Gigi, “Ceapăru”, Tudorică, Radu Pușcaș și Clio. Anul acesta în afara de monitori fiecare echipă TSA 1 avea câte un inițiator : Adina, Cristina, Miha, Meky și Andrei . În afară de cei mai sus amintiți ma întâlnesc cu câțiva stagiari de anul trecut care ori fac din nou TSA 1 ori au trecut la TSA 2. Anul acesta chiar și numărul nostru era cam mare: cu toții la un loc vreo 40 de persoane, 22 de înscriși la TSA 1 și 16 la TSA 2 (dacă memoria nu mă înșeală). Spre seară se afișează programul zilnic, iar după ședința cadrelor apar echipele primei zile. Stagiarii de la TSA 2 urmau să dea duminică un test teoretic/practic , iar toți cei de la TSA 1 erau programați la falezele din Poiana Ponor.

Duminică pornim toți la drum spre Poiana Ponor în frunte cu “monitaurul” Tudorică și ca și ajutor Andrei. Ajunși în poiană pe o scurtătură a’la Tudorică, ne prezintă echipamentul TSA care ne va fi prieten o săptămână. Pe parcursul zilei Andrei ne invață cum trecem fracționările și mâinile curente. Partea rea a fost că pe parcursul celor 5-6 ore la faleză a plouat de 5 ori. Spre sfârșitul zilei lui Tudorică îi vine ideea să mă pună să fac un circuit până sus la faleză (~25-30m) și retur. Ajunși la bază suntem întâmpinați de Clio și Ceaparul care au venit cu o zi întârziere. Seara ca de obicei se afișează echipele de a doua zi și locația. Spre bucuria mea el ajung în echipă cu Clio cu care pot să discut despre trecutul TSA.

Luni echipa mea : “monitaur”: Clio , intițiatori : Meky și Cristina, iar membrii: Anita, Anita, Rodica, Doru, Zoli, Gabi (de joi) și subsemnatul pornim spre Căput chei. Aici până ce inițiatorii au echipat un traseu pe care au pus și devieri și treceri de noduri Clio ne învață câteva noduri utile în speologie dacă ne gândim la TSA 2 în viitor. Fiind aproape de bază, la prânz ne întoarcem să mâncăm dar din păcate începe să plouă și rămânem blocați pentru un timp la cabană. La oprirea ploii ne întoarcem la atelier dar în scurt timp iarăși plouă. Seara la bază, Meky ne face o prezentare Power Point despre zona Padiș, partea geografică. Spre deosebire de anul trecut echipele rămân aceleași cu tot cu monitori. Doar inițiatorii se schimbă.

Marți dimineața - lecții teoretice. Mișu ne explică puțină carstologie de prin locuri, iar dupp aceea pornim la drum cu noii inițiatori: Adina și Meky spre Căput intrare unde Adina ne învață câteva smecherii cu coborâtorul: coborâre în zero până aproape de apă pe coarda care era noroioasă. Apoi a trebuit să facem peste intrare o mână curentă mai specială decât celelate fiindcă trebuia să ne folosim imaginația ca să o putem termina. Altfel ne simțeam ca și la circ, parcă făceam acrobații pe corzi. De parcă n-ar fi fost destul acrobațiile, seara, la tabără s-a făcut concurs de trecut prin strâmtori care pentru cei plinuți a fost o provocare mai mare .

Miercuri datorită vremii bune cadrul s-a hotărât să mergem la tură de carstologie, dar nu înainte de lecțiile teoretice date de către Andrei, utile mai ales pentru TSA 2 fiindcă ei acum învață decroșăriile. Pornim la drum cu cadrele (Clio și Gigi), și facem o primă și scurtă oprire pe culmea Vărășoaia unde Clio ne explică geomorfologia zonei. După această oprire ne îndreptăm spre Padiș. În Padiș ne împrăștiem prin langoșerii după care pornim pe urmele pârâiașului care iese din Izbucul Ponor, mai apoi trece prin Poiana Ponor unde dispare în ponoare, pentru ca după un parcurs subteran să iesă inainte de Cetățiile Ponorului unde iarăși dispare și reapare apoi în Izbucul Galbenii. Din Padiș următoarea noastră oprire e Izbucul Ponor, iar după aceasta Poiana Ponor unde îi vedem pe tovarășii noștrii de la TSA 2. În continuare parcurgem traseul prin Cetățiile Ponorului, iar mai apoi traseul balcoanelor. Din păcate la urcarea pe grohotiș ne-a prins ploia dar și așa ne-am continuat drumul.

Joi echipa noastră intră prima dată în subteran în Peștera Căput. După cum mi-a povestit Clio cu câțiva ani în urmă, datorită unui incident cauzat de viitură, nu se mai intra în peșteră decât prin portal, pilier și ferestre. Cadrele la inceput au echipat un traseu de coborâre și urcare prin cele două ferestre. A mai trebuit să parcurgem un traseu deasupra marmitei de la intrare. O intamplare nefericită i-a avut ca protagoniști pe Vali și o viespe. Incidentul a avut ca urmare un alt fel de accident în peșteră – muscătură de viespie. Seara urmează din nou concursuri - acum fiind urcare pe coardă cu ajutorul blocatorului de mână și coborâtorului tip STOP.

Vineri din nou începem cu lecții teoretice pentru ca mai pe urmă să pornim spre Avenul Acoperit, care după cum spune și numele ii acoperit, deci cea mai bună peșteră pe timp de ploaie. Aici ni s-au echipat două trasee pe care le-am folosit mai tarziu ca și circuit. Mai târziu în tabără, un agent de teren al Parcului Natural Apuseni a venit să ne povestească câte ceva despre Zona Padiș și despre viețuitoarele din lumea necuvântătoarelor.

Sâmbătă ne trezim cu o ploaie torențială care parcă nu vroia să se oprească. Iarăși a plouat așa de tare încât Poiana Ponor a devenit Lacul Ponor. După teoria de dimineața cadrul a hotărât ca TSA 1 să rămână la cabană unde pe terasă s-a facut un traseu de viteză. Majoritatea cursanților au terminat traseul în decurs de 20-30 de minute. Spre final intră în concurs și monitorii. Se pun pariuri pe Ceapărul și participă și câțiva speologi veniți din Spania. Cel mai bun timp în afara concursului l-a avut Mișu in 7’53” urmat îndeaproape de Radu Pușcaș cu 7’56”. Urmează seara socială după care vine nebunia bagajelor și înmânarea diplomelor.

A fost o săptămână plăcută, nu doar fiindcă am fost prin peșteri dar și fiindcă în sfârșit am ieșit din “jungla urbană”, am cunoscut oameni noi. Felicitari tuturor cursanților care au participat la Școala Națională de Speologie de anul acesta. Multumim pentru poze Andreei Peter.

Andi

Ajunși în Moldova Nouă apucăm drumul care urcă de-a lungul Văii Mari până în satul Padina Matei unde urma să vizităm peștera cu același nume. Pe drum trecem pe lângă vechea carieră de banatită și privim puținele utilaje care nu au fost încă dezmembrate și vândute la fier vechi (se lucrează însă intens în acest aspect după cum am observat la întoarcere).

Sosiți în Padina Matei urcăm pe firul apei pentru a vedea peștera. Luăm la noi, deocamdată, doar frontale și aparatul foto pentru că exurgența este sursă de apă potabilă pentru localnici și nu știm dacă avem voie să intrăm. Chiar și așa evident nepregătiți pentru a intra în peșteră un nene ne face capul calendar spunându-ne că nu e voie să intrăm și povestindu-ne cum nu de mult niște indivizi au intrat în peșteră cu cizme de pescar până la brâu tulburând toată apa. După ce se mai liniștește ne spune că putem să intrăm eventual noaptea. Cum nu avem timp de așteptat până noaptea, facem câteva poze la intrare și părăsim satul.

Cum pe drum la urcare văzusem un semn ce indica drumul spre o cascadă, pe nume Vodopád, decidem să o vizităm. Urcăm puțin pe firul unei văi cu depuneri de travertin până la baza unei cascade de aproximativ 10 metri pe care apa curge anemic dat fiind nivelul scăzut al pârâului. Curioși fiind de ce se ascunde dincolo de cascadă, urcăm deasupra ei și continuăm drumul în amonte până la un izbuc din care pare să iasă întregul pârâiaș. Mă strecor prin intrarea joasă încercând să nu mă ud (pentru că nu eram echipat de peșteră și mașina nu era chiar la îndemână). Parcurg aproximativ 20 metri pe o galerie fosilă până la o mică săritoare de la baza căreia pornește o galerie strâmtă pe care se aude apa curgând. Mă întorc la suprafață și după ce mâncăm niște frăguțe, pe drum spre mașină, pornim spre următorul obiectiv: Peștera Gaura Haiducească.

De pe Valea Mare urmărim Ogașul Găurii până la un mic lac de baraj artificial unde lăsăm mașina. În continuare urcăm pe vale de-a lungul unui sector de chei până ce ajungem la exurgența peșterii. De aici neștiind în ce direcție este intrarea prin insurgență bălăurim aiurea pe o potecă ce pare mai umblată. După câteva minute revenim la drumul forestier și îl urmăm după cum ar fi fost logic să facem de la bun început ajungând repede la intrarea mare a insurgenței. Aici după ce ne echipăm intrăm să vizităm peștera și să încercăm câteva poze. Peștera impresionează prin dimensiunile mari ale galeriei și prin fauna bogată. Pe galeria liliecilor întâlnim o sumedenie de melci mici cu cochilie transparentă, muște de guano și miriapozi. Timpul trece repede și până ieșim se face deja ora 17:00. Pornim la drum spre intrarea prin exurgență unde facem o escală pentru a vizita și această secțiune a peșterii după care ne îndreptăm spre mașină. Pornim din nou la drum pe 4 roți în căutarea unui loc de campare pe care îl găsim pe valea Liuborajdea, un afluent al Dunării la câțiva kilometri aval de Moldova Nouă. Punem cortul și ne adăpostim la țanc pentru că începe ploaia.

A doua zi după ce servim micul dejun și strângem tabăra pornim din nou la drum spre satul Bigăr. Mergem o vreme pe malul Dunării iar mai apoi urmăm drumul ce se întinde pe valea Șirinea și mai apoi pe un afluent al acesteia, pârâul Mosnic. Satul Bigăr ne întâmpină cu un peisaj pitoresc, căsuțe îngrijite și localnici cumsecade. Aflăm repede, de la mai mulți localnici dornici să ne ajute, cum putem să ajungem la Peștera Zamonița pe care o căutam. Pornim așadar urmând indicațiile primite înspre peșteră. Nu reușim să urmăm în totalitate indicațiile primite dar cu puțină intuiție și o busolă reușim să ne găsim calea “scurtă” (teoretic mai scurtă fiind în linie dreaptă dar practic a fost mai lungă datorită vegetației abundente) spre valea Dragosele și nimerim la câteva zeci de metri de intrarea în Peștera Zamonița. Peștera se află într-o zonă destul de sălbatică, cu pădure deasă prin care nu pătrunde foarte multă lumină și care pare să se bucure rar de vizitatori. Ne echipăm și intrăm în peșteră. Vizita nu durează mult pentru că după aproximativ 60 de metri de la intrare o prăbușire blochează înaintarea. Petrecem totuși câteva ore în peșteră pentru a captura în poze formele galeriei meandrate. La întoarcere mergem de-a lungul văii Dragosele, în aval până ce dăm de drumul forestier ce coboară din sat , pe un afluent al văii. Ajunși în sat, ne dezechipăm, mai facem câteva poze și purcedem la drum. Orele fiind deja înaintate, nu mai apucăm să vizităm peșterile Gaura cu Muscă și Gaura Chindiei II și pornim la drum spre Timișoara.

Deși nu am reușit să ajungem la toate peșterile propuse inițial, a fost totuși o tură în care am reușit să vizităm câteva peșteri interesante în zone nu foarte explorate.

Câteva poze din pesteri de la Dunare.

Ajunși la peșteră, coborâm să verificăm nivelul apei din sifon. Nivelul apei este unul mediu, mai scazut decât la ultima noastră vizită ceea ce ne permite să recuperăm frontala scapată atunci de Andi. Ne întoarcem la suprafață unde ne întâmpină căldura mare. Luăm bagajele în spinare și urcăm la peștera-destinație unde ne punem repede pe treabă. Lucrăm cu schimbul: unul sapă, unul scoate afară gălețile pline. În doi merge greu și obosim repede, dar reușim totuși să lucrăm cu spor. După aproximativ 50 de găleți luăm o pauză mai lungă și inspectăm câteva peșteruțe din apropiere după care coborâm la izbuc să ne hidratăm. Revigorați de apa proaspătă, continuăm săpăturile până la apusul soarelui când iese din peșteră găleata numărul 100. Urmează somn de voie, dar nu inainte de a ne război o vreme cu țânțarii.

Duminică, dis de dimineață, ne trezește același bâzâit iritant. Servim micul dejun și ne refugiem în peșteră unde continuăm săpăturile. Resimțim oboseala acumulată în ziua precedentă și abia așteptăm să apară Feri care ne spusese că trebuie să ajungă în zonă după ora 10:00. Pe la 10:30 mergem până la confluența Văii Mari cu Pârâul Garliște să-l așteptăm pe Feri pentru că nu știa exact locația peșterii. Aici ne tolănim ca șopârlele la soare și așteptăm. În cele din urmă apare Feri și pornim înapoi la peșteră. După un prânz ad hoc, reluăm săpăturile. Treaba merge ca pe roate. După cum experimentasem în turele de până acum, în trei e mult mai simplu. În total, până să plecăm, scoatem și azi cam 100 de găleți.

În cele două zile de decolmatări am scos cel puțin 1,5 m³ de umplutură și am înaintat cam 2 m pe galerie, dar peștera încă nu se lasă. Pe la ora 14:00 punem capăt turei și ne îndreptăm spre sat și de aici fiecare spre casa lui.

A fost probabil cea mai productivă tură de decolmatare de la această peșteră, dar și oboseala pe măsură.

Ștefan

Am pornit totuși sâmbătă dimineața înspre zona țintă șapte persoane: Alina, Andi, Ovi, Mădă, Hilde, Ludo și subsemnaul. Pe drum urma să decidem mai mergem și la Pietroasa sau nu pentru că în perioade ploioase peștera devine activă și nu aveam cele necesare pentru a proteja echipamentul foto. Decizia a fost luată destul de ușor când am fost întâmpinați de o ploaie torențială. Renunțăm la Pietroasa și din satul Românești o luăm la picior prin ploaie înspre peștera cu același nume.

Ajunși la peșteră ne zvantăm puțin, îmbucăm ceva și ne echipăm cu gândul să mergem până în sala puțului. Pe drum, în Sala Liliecilor, observăm că pe blocurile de calcar de pe planșeul sălii se găsesc ici-colo lilieci (în cele două zileam observat în jur de 10 atât adulți cât și pui ) cu un comportament letargic. Indivizii, din genul Myotis, deși vizibil deranjați de atingerea noastră nu își luau zborul și doar o unii din ei încercau să se deplaseze târâș pentru a scăpa de atingerea supărătoare. Deși nu am remarcat la ei urme de răni sau alte urme de boală gen WNS, nu am putut să ne explicăm comportamentul lor ciudat.

Ne îndreptăm în continuare spre galeria ce duce la puțul de 30m. Aici o iau înainte și, după ce unii primesc instrucțiunile necesare pentru abordarea primului lor târâș strâmt, mă urmează și ceilalți. Eu mă strecor pe o galerie care mă duce cu aproximativ 10m deasupra ieșirii din târâș. Mă urmează și Andi dar se blochează pe ultimii metrii din lipsă de prize. Aici zona este destul de expusă și ar necesita instalarea unor mâini curente pentru siguranță. Explorez puțin câteva galerii scurte care se închid și ajung la baza unei săritori de aproximativ 3 metri de buza căreia stă agățată o sfoară impletită, semn că a mai trecut cineva pe acolo. Fiind singur și pentru că sfoara nu inspira prea multă încredere mă întorc la ceilalți cu gândul să revin pentru a carta această porțiune în altă tură pentru că nu aveam la noi cele necesare.

Inițial planul era ca o parte din noi să ne întoarcem pentru a face poze și aici în sala puțului. Analizând mai bine conformația sălii și târâșul abandonăm până la urmă acest plan și ne întoarcem. Ajunși afară, adunăm lemne de foc și ne petrecem restul serii într-o stare de leneveală în ton cu vremea de afară.

A doua zi băieții intrăm la ședintă foto în Sala Liliecilor și ce a Concertelor în timp ce fetele se bucură afară de vremea frumoasă. Pe la ora 15:00 plecăm spre mașini si pornim într-o scurtă plimbare până la Valea lui Liman după care ne îndreptăm spre Timișoara.

Ștefan

Câteva poze din Pestera Romanesti.

Pe la ora 10:00 suntem ajunși la destinație și pornim la pas spre izbucul Periș. Aici, deși de afară se observă că nivelul apei este încă ridicat, intrăm să vedem cum se prezintă sifonul. După cum era de așteptat nivelul apei din sifon este ridicat. Apropierea de sifon este ingreunată de forma galeriei si de apa care o inundă pe jumătate. Puțină acrobație în ramonaj și ajung la sifon unde vroiam să verific cât de mult a urcat apa anul acesta. După ce mă întorc îsi încearcă și Andi norocul. Ajunge și el la sifon dar pe drum înapoi frontala sa decide să facă o baie sărind de pe banderola pe care era montată. O căutăm o vreme dar în zadar, apa e prea adâncă și frontala s-a stins de cum a intrat în apă. Ne dăm bătuți și ieșim.

Urcăm la cealaltă peșteră unde ne punem pe săpat: umple găleata, trage găleata, golește găleata, aruncă găleata înapoi și iară de la capăt. Urmăm rețeta preț de câteva după care luăm o pauză de prânz. Mai săpăm puțin și pornim spre Peștera cu Apă de la Găuri (sau Peștera fetiței, cum îi spunem noi) ca să o vadă și Andi. Aici, din păcate, dăm nas în nas cu o poartă montată de colegii de la Exploratorii în cadrul unui proiect de reabilitare și conservare a habitatului 8310 din Situl Natura 2000 Semenic – Cheile Caraşului. Știam de proiect dar nu știam ca va cuprinde și această peșteră. Plecăm dezamăgiți, dar măcar știm pe cine să contactăm pentru cheie. :)

Coborâm pe lângă cursul apei admirând gururile și cascadele ce împodobesc acest afluent al Văii Mari. Ajungem repede și la mașină unde ne umplem plămânii cu o doză bună de aer curat înainte să pornim spre casă.

Până la urmă nu am găsit iepurașul, dar măcar am mai înaintat cu săpăturile și am petrecut puțin timp în natură.

Ștefan

Câteva poze din tura de decolmatare.

Plecăm devreme din Timișoara. Drumul până la Oradea ne ia ceva timp, mai ales pe condiții de ceață. Facem cam 3 ore. Ajungem într-un final în apropierea satului Vârciorog, de aici urmăm un drum forestier, câțiva kilometri prin noroi și ploaie și nu după mult timp ajungem în fața peșterii, care este situată foarte aproape de drum. Plouă, e noroi cât cuprinde, dar ne echipăm cu entuziasm.

Peștera arată frumos pe hartă: galerii largi, mari și frumos concreționate excelente pentru câteva fotografii bune. Suntem echipați, acțiune, intrăm, dar să nu credeți că până la acele galerii frumoase a fost plimbare, nu ne-am plimbat, ne-am târât, am făcut și puțină baie. Intrarea este descurajantă pentru un necunoscător, o galerie de acces mică, ce te obligă să inaintezi prin apă, uneori până la brâu, dar cu câteva mișcări acrobatice în ramonaj am reușit să evităm, în mare, baia.

Înaintăm târăș pe un fost activ, urmează o galerie activă înaltă și largă, devine atractiv, scurgeri parietale, coloane, domuri stalagmitice. Apar și așa numitele macaroane (ar trebui să le zicem spaghette mai degrabă). Vizităm sălile și galeriile frumos concreționate după care o luăm din nou pe activ înspre amonte.

Ajungem la galeria cu bornă unde începem și partea de foto. Căutam cadre cât mai potrivite, unghiuri, lumini, mutăm reflectoarele. Ștefan nu e multumiț: sus, jos, stânga, dreapta, mai face câteva fotografii și pornim mai departe prin peșteră pe galeria principală a activului. Ajungem într-un final la o zonă mai puțin accesibilă, un târâș cu tavanul la aproximativ 40 cm deasupra capului în amonte pe activul din peșteră. De acolo facem cale întoarsă și mai poposim în sala mare pentru câteva poze. Ștefan ar mai sta dar ceilalți sunt zgribuliți de frig și se decide ieșirea.

La ieșire suntem întâmpinați de burniță, vânt, și ploaie, ne dezechipâm și sărim în mașini să ne mai încălzim puțin. Pornim la drum ... direcția Oradea. Pe drum tragem la un restaurant mai pentru tiriști, unde ne delectăm cu un meniu gustos "Meniul Șoferului" cu ciorba, felul 2, salată și desert la doar 18 lei, preț bun pentru un asemenea "pachet".

După cina copioasă ne urnim cu greu și pornim din nou la drum spre casă.

Vlad 2

Câteva poze din Peștera Osoi.

După un drum lung și friguros ajungem în gara Gârliște unde ne întâmpină doar Roxana (a se vedea fotografia alăturată). Tanti Mărie, gazda noastră obișnuită, nu pare să fie prin preajmă. Ne cazăm până la urmă în "gară" - casa în care stau impiegații C.F.R. De la Cornel, impiegatul de serviciu, aflăm că Tanti Mărie a ieșit la pensie și ca e la Anina. Ne instalăm, mâncăm și, după ce se întoarce trenul de la Anina, se dă stingerea.

Sâmbătă de dimineață ne trezim odată cu impiegatul și după ce reușim să ne echipăm și sa ne organizăm pornim spre aven. În ciuda ninsorilor abundențe din ultima perioadă, drumul era acceptabil. Zăpada trecea puţin peste gleznă. Se arăta o zi frumoasă cu soare și fără vânt. După aproximativ o oră de la plecare ajungem și la gura avenului, ne echipăm și intrăm. Cam într-o oră eram cu toții intrați.

Avenul se termină printr-o galerie îngustă de care știam că nu s-a putut trece. Avându-l pe Adi, cu un corp mai potrivit pentru astfel de galerii, îl conving să încerce să investigheze galeria. Reușește să treacă fără probleme, ajunge într-o mică săliță și imi spune că în continuare nici măcar el nu mai poate trece. Curios și încurajat de faptul că el a trecut ușor de strâmtoare, mă încumet și eu. Trecut de strâmtoare, îmi satisfac curiozitatea și decidem să ne întoarcem. La întoarcere ... probleme. În jos m-am strecurat eu cum m-am strecurat, dar la deal e mai greu pe o galerie îngustă. Împing, trag, injur, mă mai ajută și Adi dar merge greu. După vre-o 10 minute de chinuri reușesc să scap de strânsoare. Urmează Adi care trece fără probleme.

Ne alăturăm colegilor noștrii și ne pregătim de pozat. Scoatem instrumentele, instalăm totul, dar frustrare mare. Obiectivul e aburit rău. Îl las să-și mai revină și decid să mă joc cu Smena (CMEHA) și să încerc niște poze pe film. Între timp Anca profită și ea de lumina reflectorului și își pune aparatul la lucru. Cum aparatul meu nu vroia nicicum să se dezaburească decidem să-l mai lăsăm și mergem să vizităm cea de-a doua sală mare a avenului. Ne clătim pentru un timp ochii cu priveliștea frumoasă după care ne întoarcem în prima sală.

Aparatul părea să se fi dezaburit așa că încercăm câteva cadre. Nu durează mult și se decide că ar fi timpul să ne îndreptăm spre ieșire ca să nu ne prindă întunericul pe drum. Strângem șandramaua și purcedem. 

Afara ... durere. Începuse să ningă și batea un vânt rece ... O luăm repede la pas ca să profităm cât mai mult de lumină. Cât timp am stat în aven, vântul viscolise zăpada și pe măsură ce ne apropiam de culmea Moghila simțeam tot mai mult efectele. Urmele lăsate de noi în zăpadă de dimineață nu se prea mai vedeau iar pe alocuri se formaseră troiene. Ieșiți din pădure și ajunși pe culmea dealului Moghila simțim din plin furia vântului care suflă așa de tare încât reușește să le doboare pe fete. Înaintăm greu și mai mult bâjbâind prin albul dinprejur până reușim să trecem de culme. Aici e mult mai bine. Ajungem repede la gară și la CĂLDURĂ.

După ce ne mai încălzim și mâncăm urmează curățenia. Spălăm cât putem de bine bananele la exterior și rearanjăm echipamentul în ele. Pe la ora 23:00 e gata curățenia. Urmează somn de voie.

A doua zi de dimineață pornim înapoi spre Timișoara.

Până la urmă, deși nu am făcut prea mule poze, a fost o tură mai interesantă decât ne așteptam în care am aflat că nu trebuie să urci la înălțimi prea mari ca sa faci alpinism de iarnă.

Ștefan

Câteva poze de la Avenul Galben.

Așadar sâmbătă de dimineața pornim spre Oravița 5 speotimiși: Alina, Vlădoi, Anca, Radu și cu mine. Din Oravița luăm drumul spre Ciudanovița. De la Ciudanovița părăsim mașina și o luăm la pas.

Pornim în amonte pe valea Jitinului și facem o primă oprire la Izbucul de sub muntele Polom. Aici sifonul de la intrare este plin cu apă blocând intrarea în peșteră. Facem poză, salvăm coordonatele GPS ale intrării și urcăm spre Peștera din Zid. Pe drum reperăm încă o peșteră mică și un aven deasupra de Peștera Polom. Salvăm și aici coordonatele și pornim mai departe. Ajungem și la Peștera din Zid unde, de asemenea, pozăm intrarea și luăm coordonatele.

De aici ne întoarcem pe fundul văii Jitinului pe care o urmăm în amonte. Pe drum observăm că apa Pârâului Jitin este foarte tulbure, dar nu reușim să ne punem de acord cu privire la cauză. Pe drum ne mai oprim o dată pentru a cerceta o porțiune din versantul stâng, dar fără rezultate. Trecem pe sub viaductul Jitin și ajungem curând la cauza tulburării apei - un TAF care își croiește drum prin albie și pe versații în curs de despădurire. Exploatarea forestieră e în toi și aici.

De la TAF în amonte apa Jitinului curge limpede și netulburată. Ajungem la un vechi canton de unde albia este împodobită de cascade și bazine de travertin. Petrecem ceva mai mult timp pe această porțiune pozând căderile de apă. În cele din urmă valea pare să se închidă când ajungem la un al doilea canton, cel de la captarea Jitinului. Aici Jitinul iese la lumina zilei dintr-o peșteră care nu poate fi explorată pe o distanță prea mare din cauza sifonului aflat la câțiva metrii de intrare. Facem câteva poze, luăm coordonatele - aceeași poezie.

Înainte de plecare urcăm versantul stâng pe urmele Alinei care ne anunță că a văzut niște intrări de peșteră. Într-adevăr găsim trei peșteri mici, marcate ST. Întrăm să explorăm pe rând două dintre peșteri și nu ne dăm seama cum trece timpul. Când observăm oraînaintată și apropierea serii decidem să punem punct explorării în acea zi.

Ne luăm așadar tălpășița spre mașină. Și pentru că înserarea nu părea să fie de ajuns, pe drum începe și ploaia care ne-a încântat cu prezența ei pe tot drumul de întoarcere. Ajunși la mașină, ne schimbăm rapid de hainele ude și ne grăbim să ajungem la întâlnirea speologilor din Banat.

Suntem în întârziere dar ajungem la Teatrul vechi din Oravița înainte să înceapă prezentările. Mare parte din colegii noștrii de la celelalte cluburi din Banat sunt deja aici și și-au instalat fotografiile aduse pentru expunere. După ce ajunge toată lumea (cam în jur de 50 e persoane) are loc deschiderea evenimentului, moment în care reprezentanți ai cluburilor rostesc câteva cuvinte. Toată lumea se mută în sala Cazino a Teatrului Vechi unde cluburile primesc diplome pentru "întreaga activitate în slujba comunității". Mai apoi, una câte una, se derulează prezentările foto sau video aduse de participanți.

După ce toate prezentările s-au epuizat suntem invitați să socializăm, pentru ca mai apoi să ne potolim foamea cu o gustărică. Încet - încet cercurile de discuții s-au restrâns odată cu plecarea participanților până când pe la ora 12:00 am rămas doar câțiva în sala cazino care avea să ne fie gazdă. Somn de voie.

A doua zi, ne trezim leneși pe la ora 9:00 și, după ce servim micul dejun, mergem să vizităm una din mândriile Oraviței - cea mai veche Farmacie Montanistică (Minieră) din România. Aici ghidul ne povestește că farmacia, cu sediul în clădirea actuală, a aparținut farmacistului Johannes Lederer de prin anul 1790 pentru ca mai apoi să fie cumpărată de familia de farmaciști Knoblauch și să ia numele "La Vulturul Negru".

 Părăsim farmacia și orașul Oravița și ne îndreptăm spre Anina. Aici urma să facem o lecție de geologie într-o fostă carieră de piatră. Cariera cu pricina este un bogat punct fosilifer. În diferitele tipuri de calcare ce se succed în straturi au fost întipărite urmele vieții de acum câteva milioane de ani. Petrecem aici mai mult timp decât ne propusesem inițial și nu mai ajungem și pe Cheile Gârliștei așa cum ne propusesem. În schimb, folosim timpul rămas pentru a-l vizita pe domnul Constantin Gruiescu la Ocna de fier. De aici pornim, fără alte escale, spre casă.

Per total a fost o tură reușită în care am îmbinat utilul - tura de suprafață de pe Jitin, cu o seară plăcută petrecută între colegi speologi și cu o duminică relaxantă.

Ștefan

Câteva poze din tura de pe Jitin și de la întâlnirea speologilor din Banat.

Aşadar pornim eu, Alina, Laurenţiu și Lore spre cantonul Crivina. Ajunși aici ne echipam cu haine de scandal și pornim în căutarea avenului. După aproximativ o oră de bălăurit dăm de drumul forestier pe care-l căutam. Am avut de unde alege pentru că în zonă rețeaua de drumuri forestiere este bine dezvoltată. Revenind la drumul nostru, un vechi terasament de mocăniță de pe timpul austroungarilor, îl parcurgem mergând mai mult pe lângă el, prin puzderia de doline, în căutare de noi peșteri. Pe tot drumul priveliștea pare sumbră din cauza copacilor rupți, în special cei de pe marginea dolinelor care stau aplecați înspre interiorul dolinelor. Ne întrebăm care ar putea fi cauza și nu găsim altă explicație decât un vânt puternic. Drumul ne poartă din dolină în dolină și culoare săpate în stâncă până când, în cele din urmă ajungem și la aven.

Avenul, situat pe fundul unei doline de prăbușire, are o deschidere generoasă de aproximativ 10m diametru și un puț de acces de 15 m. Mă echipez, echipez și coborârea în aven și iată-mă la baza puțului unde, printre crengi și frunze, găsesc bucăți de zăpadă, rămășițe ale ninsorilor neașteptate din luna octombrie. La baza puțului se află și continuarea avenului. Se pătrunde într-o săliță, pe o fostă galerie activă care poate fi parcursă cam 10 metri în aval și alte câteva zeci în amonte. Înaintarea este blocată în ambele direcții, fie de treceri prea înguste, fie total din cauza depunerilor de argilă. În afară de intrarea impresionantă și câteva speleoteme drăguțe, avenul nu ne mai prezintă nimic interesant.

Facem câteva poze, dezechipăm și ne prânzim. După prânz pornim în continuare pe drumul forestier înspre valea Beiului Sec, cercetând dolinele din apropierea drumului (fără rezultate din păcate). Ajungem într-o poiană (despre care aflăm mai apoi că se cheama, între forestieri, Poiana 23) și de aici intrăm pe valea Beiului Sec. Încet, încet drumul pare tot mai circulat și este mai mocirlos. Ca să vă puteți imagina cât de mocirlos, închipuiți-vă că, privind în depărtare, am crezut că drumul este un râu. Atât de tare strălucea în reflexia soarelui.

Ajungem la un punct în care nu mai putem continua pe drum pentru că nămolul trece de cizme, respectiv bocanci la unii. Aici întâlnim un "nene" care lucra la exploatarea forestieră și venise să ia un transport de bușteni. Stăm de vorbă cu el și, pentru că se apropia înserarea, se oferă să ne ducă până în locul în care lăsasem mașina. Acceptăm bucuroși și din discuțiile de pe drum aflăm ce au pățit copacii. În luna octombrie, când a venit ninsoarea pe neașteptate, copacii încă mai aveau frunze din belșug și s-au încărcat așa de tare de zăpadă încît nu au mai rezistat și au cedat sub greutatea zăpezii.

Ajunși la mașină ne despărțim de Bebe (șoferul forestier) și pornim spre Anina. Pe drum mai facem o escală la Peștera Ponor-Plopa ca să luăm coordonatele GPS pentru lucrarea de licență a lui Laurențiu, după care purcedem spre casă.

Ștefan

Câteva poze din tura de pe Miniș.

Echipa formată din Vladoi, Alex, Alina, Vivi şi subsemnatul a ajuns la peşteră pe la orele 11:00. După o echipare rapidă instalam la intrare un scripete ce avea să ne ajute la scoaterea găleţii din peşteră şi ne punem pe treabă. Săpatul merge bine. Pământul foarte afănat face săpatul o adevarată plăcere. Asta dacă e să comparăm situaţia cu alte peşteri în care argila este atât de lipicioasă încât abia se desprinde de pe lopăţică.

Lucrăm prin rotaţie. Un om sapă, unul trage găleata afară şi un al treilea intermediar ajută găleata să treacă de un cot. Fetele stau afară infofolite şi citesc. Toţi ne înghesuim să ajungem pe postul de săpător, fiecare vrea să fie primul care luminează în premieră galerii nemaivăzute de om.

Cu toate că în cele 5 ore de săpat am lucrat foarte spornic nu ne este dat încă să dăm de galerii necolmatate. Pe înserat (adică pe la ora 18:00) părăsim locul faptei şi ne îndreptăm spre casă cu multe întrebări în gând. Oare mai e mult de săpat ? Oare nu dăm peste ceva inpenetrabil ? Merită să mai săpăm ? Răspunsurile vor veni în turele viitoare.

Ştefan

Ploile din ultimele săptămâni au realimentat acviferul şi debitul văii Vidra pare cam mare. Ajunşi la peşteră intru împreună cu Mihai să vedem dacă este inundată. De la început nu pare promițător dar Mihai insită, se udă, dar degeaba. Din păcate atât pe ramura aval cât și pe cea din amonte se află câte un sifon care ne împiedică să înaintăm prea mult. Nu putem carta astăzi.

Ieșim dezamăgiți și ne gândim ce să facem. Ca să nu fie o deplasare fără rezultate decidem să facem o explorare de suprafaţă. Ne îndreptăm deci spre sectorul de chei unde bălăurim printre lapiezuri și tufe de măceș. După câteva ore de căutat Mihai găseşte o peșteră nouă. Facem un popas în fața micii peșteri și servim prânzul. După masă ne punem să cartăm peștera și continuăm căutările. Ajungem la Izbucul Periș unde intrăm să vizităm peștera. După ce ieșim pornim din nou în căutare de peşteri, de data aceasta fără să reperăm alte peșteri noi.

Spre seară, obosiţi după zi de plimbare printre stânci, pornim spre Reșiţa de unde ne luăm rămas bun de la Mihai și ne întoarcem toţi la casele noastre.

Ștefan

Aflaţi în pragul unui nou concert, ne-am adunat din nou pentru a merge să gătim Peştera Româneşti de sărbătoare, dar nu cu o saptămână înainte (cum au relatat unele ziare) ci în vinerea dinaintea concertului. Parcurgem, ca de obicei, traseul Timişoara - Lugoj - Coşava - Româneşti şi ne regrupăm în staţia de autobuz din satul Româneşti. De aici urcăm spre peşteră mirându-ne de minunăţia de drum ce a luat locul vechiului drum forestier, nivelat la poloboc mai bun decât multe din străzile din Timişoara (chiar şi în lipsa asfaltului).

Ajunşi în poiana bine-cunoscută începe descărcatul maşinilor şi transportul calabalâcului la peşteră, mai în cârcă, mai pe braţe, pe bicicletă sau cărucior.

După ce ne mai tragem sufletul, fiecare îşi găseşte de lucru: unii la foc, unii cu generatorul, alţii în peşteră cu reflectoarele şi căblăraia. Se începe montarea primelor reflectoare şi cablarea reflectoarelor noi. Pe la ora 11:00, după o sesiune nereuşită de căutat acul în carul cu fân sau altfel spus cheile de la maşină pierdute printre frunze (prietenii ştiu de ce), ne retragem în jurul focului sau direct în sacii de dormit.

A doua zi de dimineaţă, după găsirea cheilor, începe din nou treaba. Pe de-o parte în peşteră se continuă înstalarea reflectoarelor, pe de altă parte, la gura peşterii se găteşte, se repară scările şi balustrăzile. Prima la ceaun este Simona care, asistată de fochişti şi alţi experţi culinari, prepară un compot de mere. Între timp se pun bazele prânzului, treptele reapar, iar peştera este din ce în ce mai luminată.

Pe la ora 11:00 soseşte un transport de scaune şi instrumente. Facem o pauză de la treburile care ne ocupau şi începem să mutăm conţinutul camionului în peşteră. Între timp Alina şi Adriana montează coşuri de gunoi pe drumul dintre poiană şi peşteră. După ce terminăm transportul ne întoarcem la treburile noastre, dar nu înainte de a arunca un ochi pofticios în ceaunul în care fasolea se zbătea în zeama clocotită ... Când, în cele din urmă, mâncarea de fasole a fost gata s-a decretat pauză generală şi toată lumea a poftit la masă.

După masa copioasă, cu burţile pline, încercăm leneşi să ne urnim ca să terminăm treaba. Între timp am mai primit întăriri de la cei care au sosit în cursul zilei de sâmbătă. Până seara treaba era în mare parte gata. Pe parcursul zilei progresul a fost îndeaproape urmărit din spatele obiectivului.

Peştera fiind iluminată până în sala liliecilor, am profitat de ocazie şi am pus la cale o mică şedinţă foto. Cu modelele a fost mai greu, toţi fiind obosiţi şi prea lipsiţi de răbdarea necesară. Întorşi de la şedinţa foto am fost întâmpinaţi de o linişte neobişnuită. Aproape toţi dormeau deja răpuşi de oboseală. După ce ne-am mai încălzit puţin la foc le-am urmat şi noi modelul.

Duminică, după obicei, trezirea s-a făcut devreme şi am făcut ultimele pregătiri. Încet-încet poiana a început să se umple de oameni nerăbdători. Curând au sosit corul şi orchestra filarmonicii astfel că spectacolul putea începe. În sală printre sutele de oameni, mai aşteptau nerăbdători începerea spectacolului şi invitaţii speciali printre care: Iosif VIEHMANN (Pepi), Cristian GORAN, Oana MOLDOVAN.

Puţin după ora 12:00 a început concertul având în program:

• F. Mendelssohn Bartholdy : Uvertura Hebridele - Grota lui Fingal
• Joseph Haydn : Concertul nr.1 în do major pentru violoncel şi orchestră, partea I
• Pietro Mascagni : Intermezzo simfonic din opera Cavaleria rusticană
• Wolfgang Amadeus Mozart: Ave Verum
• Edvard Grieg : Dans în sala regilor muntelui din suita Peer Gynt I
• Aram Khatsaturjan : Vals din suita Masquerade
• Ludwig van Beethoven : Finalul Simfoniei a IX-a în re minor, op. 125

Dacă la concertul de la ora 12:00 peştera era aproximativ pe jumătate plină de la intrare până la scenă, la ora 14:00 s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru mulţimea de oameni dornici să asculte spectacolul. Acelaşi program a fost repetat şi de la ora 14:00 cu un mic bonus totuşi pentru acest al doilea concert întrucât la final dirijorul Radu POPA a condus aplauzele publicului şi orchestra, pentru a doua oară, pe ritmurile valsului.

Ca de obicei, după spectacol a putut fi vizitată sala liliecilor sub îndrumarea şi supravegherea noastră. În timp ce spectatorii vizitau peştera, a început şi strângerea scaunelor şi a instrumentelor grele. După ce valurile de vizitatori s-au mai potolit a început transportul calabalâcului înapoi spre poiană şi demontarea reflectoarelor. Astfel pe la ora 18:00 eram îmbarcaţi şi pregătiţi din nou de drum.

Pe drum am încercat să facem o oprire la Ana Lugojana pentru o porţie de clătite dar cum localul era supraaglomerat, o parte din noi am renunţat la idee şi ne-am continuat drumul spre casă.

Ştefan

Câteva poze de la concertul din Peştera Româneşti 2009.

Ajunşi în gârlişte descălecăm (de pe caii putere ai maşinii lui Mihai), ne luăm hainele de "petrecere" şi pornim spre Peştera Vidra. Cu o noapte în urmă plouase sănătos în Timişoara şi din semnele întâlnite în cale am înţeles ca şi în zona în care ne aflam s-a abătut o furtună. Urcăm pe firul apei dezamagiţi de debitul mare, dar înca păstram o fărâmă de speranţă ca peştera e seacă. Fiind o peşteră în care metoda de înaintare care predomină este târâşul, ea poate fi parcursă doar în perioadele mai secetoase pentru că în restul anului galerile sunt sifonate foarte aproape de intrare.

Ajungem la peşteră şi Mihai intră să inspecteze nivelul apei şi iese după scurt timp (udat bine) cu vestea că nu se poate înainta prea mult în peşteră. Siliţi de împrejurări renunţăm la Peştera Vidra şi ne îndreptăm spre altă peşteră din zonă unde mai aveam o porţiune de cartat - Peştera Fetiţei (cum îi spunem noi) sau Peştera cu Apă de la Găuri. Aici mergem direct la ţintă pe galeria cu pricina şi ne punem pe cartare. Distanţă, înălţime, azimut, ... stanga, drepta ...

Cum eu şi Mihai acaparasem sculele de cartare Cătălin se cam plictisea aşa că s-a pus pe vizitat peştera pentru că era pentru prima dată aici. Între timp, eu si Mihai : crochiu, înclinare, înălţime, azimut, ... stanga, drepta ... După ce am terminat de cartat ne-am pus pe făcut poze având-ul de data aceasta pe Mihai pe post de model.

Aruncând un ochi la ceas decidem într-un târziu să punem punct şi şedinţei foto pentru că nu vroiam să ajungem prea târziu acasă şi pornim spre maşină unde, după o masă copioasă, încălecăm şi luam drumul Timişorii.

Ştefan

Vineri pe la prânz îşi iau zborul pe biciclete Remus şi Misa având în faţă aproape 120 km de pedalat - se anunţă o experienţă interesantă. Mai spre seară se strâng şi cursanţii împreună cu Ştefan, Vlădoi, Oscar şi Alexandra STEFAN la bine-cunoscutul punct de întâlnire: Facultatea de Construcţii. După ce toate bagajele au fost bine îndesate să încapă în maşini şi toată lumea s-a îmbarcat, încep şi ei să o ia din loc, cei drept cu ceva mai mult spor decat cei doi temerari pe biciclete. De la Reşiţa porneşte şi Feri pe scooter.

Din dreptul cantonului ocolului silvic de după Iabalcea încep sa o ia la pas, noroc cu Claudiu şi maşina spaţioasă a lui Misa, care a gazduit bagajele participanţilor la tură, uşurându-le astfel plimbarea spre cantonul Comarnic. Ajunşi aici fiecare şi-a gasit un loc în prea frigurosul canton, pregătindu-se pentru înnoptat. Se aprinde şi focul, dar după cum am fost avertizaţi ... soba scoate fum până se încălzeşte.

Sâmbătă dimineaţa, în timp ce o parte din participanţi dormeau la adăpostul pereţilor în curs de încălzire ai cantonului, un alt grup se punea pe drum din Timişoara. Cam după răsăritul soarelui Gabi, Simona, Laurentiu, Loredana împreună cu mine am pornit din Timişoara spre Iabalcea. Aici ne-am luat rucsacii în spate şi am pornit prin aerul rece al dimineţii spre cantonul de la Peştera Comarnic, încercând să ajungem acolo înainte de intrarea cursanţilor în pestera. Cu toate acestea, pe când ne făceam apariţia îi vedeam pe cursanţi înşiraţi pe scări urcând spre peşteră.

După ce ne-am hrănit un pic şi ne-am echipat am pornit şi noi, grăbind pasul să prindem restul grupului din urmă. În scurt timp îl intâlnim pe Remus care îşi făcea retragerea, drumul pe bicicletă îşi cerea tributul de odihnă. Imediat ne întâlnim cu trupa de cursanţi, mai mult sau mai puţin hipnotizaţi de explicaţiile date de Feri, Ştefan şi Vladoi. Sub îndrumările lor s-a desfasurat întreaga vizită a peşterii.

Într-una din săli un taras mi-a atras curiozitatea, iar, deşi Feri mi-a spus "se înfundă imediat" m-am gandit să-l cercetez în timp ce cursantii admirăformaţiunile din sala. Mai curios şi nerăbdător decât mine a fost Septimiu, unul dintre cursanţi, care a dispărut imediat în târâs. Văzând ca nu răspunde am intrat repede după el, iar imediat m-a urmat şi Cătălin, alt cursant. Am ajuns într-o sală ce se întâlnea cu o galeria activă, având o cascadă generoasă şi zgomotoasă. Neputând rezista curiozităţii am continuat pe o galerie activă cu un calcar frumos spălat şi silex, cu podeaua plină de gururi în care îşi făceau de cap niste broscuţe. Am continuat până ce înaintarea ne-a fost împiedicată de o apă mocirloasă. Era deja momentul să ne întoarcem, ne despărţiserăm de grup fără să anunţăm. Greşeala era a mea şi urma să o plătesc! În sala cu cascada ne aştepta Ştefan, pe semete ca a observat că lipseam. După mustrările de rigoare am pornit şi ne-am regrupat cu restul cursanţilor. Niciodata să nu vă despărţiţi de grup fără să anunţaţi! Urma să o simt şi eu pe pielea mea cum este.

Am continuat vizitarea peşterii admirând gururile uriaşe, de data aceasta pline cu apă, scurgerile parietale frumos concretionaţe, stalactitele supranumite "ugere" şi multe alte formaţiuni. Însă la un moment dat îl aud pe Feri zicând "ne învârtim ăn cerc". Curând observ o formaţiune pe care o remarcasem nu demult şi realizez şi eu acelasi lucru "ne învârtim în cerci". Confruntăm harta, cercetăm galeriile laterale şi în cele din urmă găsim continuarea. Urmează să parcurgem o galerie activă spre a atinge destinaţia finală: Sala Virgină. Aici facem o pauză de poze admirând formaţiunile diin sala frumos concreţionată.

Între timp o parte din cursanţi se retrag spre ieşire conduşi de Feri. Restul pornim înapoi şi deviem pe o galerie laterală, activă la viitură, cu meandre frumoase şi un curent de aer puternic. Este foarte probabil să fie galeria ce duce spre cea de-a doua intrare în peştera, însă neavând cheia de la poarta hotărâm că e mai bine să ne întoarcem.

Multitudinea de opţiuni de continuare ne-a adus în galerii pe care nu le-am mai parcurs până acum, dar de fiecare dată găseam drumul de întoarcere. Confirm şi eu că baieţii stau mai bine cu orientarea, de multe ori ma găseam întrebând "noi am mai fost pe aici? ca eu nu-mi aduc aminte." Iar la un moment dat constat ca Ştefan şi Vlădoi nu sunt de găsit. Toţi cursanţii erau la vedere, însă cei doi nu erau nici unde, deşi nu cu mult înainte erau chiar în faţa mea. Uşor speriată încep să-i strig, să mă uit în jur, dar nici un răspuns. Srpe norocul meu dau curând de ei, se ascunseseră să mă înveţe o lecţie, de fapt rasplata pentru mica escapadă de mai devreme. Repet din nou: nu vă despărţiţi de grup fără să anunţaţi!

În altă sală care comunică cu activul ne mai despărţim de un grup dornic să iasă din peşteră sub îndrumarea lui Laurenţiu. Restul ne îndreptăm spre cascada ce străjuieste intrarea pe activ. După atâtea ploi cascada este foarte zgomotoasă şi apa mult mai mare decât era ultima dată când am vazut-o. Totuşi reuşim cu toţii să o urcăm fără incidente. Parcurgem în ramonaj galeria activă până în apropiere de sifon. La o cotitură am avut probleme datorită picioarelor, cam scurte, ce nu-mi permiteau să trec de pe un perete pe altul, însă Cătălin mi-a dat un picior de ajutor. Iar la întoarcere, pe când mă pregăteam de o bălăceală, Stefan descoperă o mică galerie ce ocolea porţiunea buclucaşă. Trecem cu bine şi ne întoarcem spre cascadă. Ajunşi aici aflăm că o parte din grup a găsit o altă galerie ce ocolea cascada. Însă ne ambiţionăm, sau ne încăpăţânăm să nu ne întoarcem şi coborâm cu succes cascada. Ne regrupăm în sala mare şi pornim şi noi spre ieşire.

Ieşind din peşteră, ca ursul după hibernare, suntem uimiţi de soarele puternic de primavară. Cu toate acestea restul după-amiezii se desfaşoară sub semnul lenei. Seara lumea se adună la un pahar de vorba, cum spune Ştefan, alţii la un scrabble, alţii la un somn.

Eu am ales varianta somnului la cort, şi curând mi s-au alăturat Laurenţiu şi Loredana, preferând să dormim în poiana la cântecul susurului apei.

Dimineaţa ne trezim într-un soare superb ce scălda întreaga poiană, lăsând cantonul şi versantul cu peştera într-o umbră racoroasă. După micul dejun temerarii Remus şi Mişa pornesc din nou pe biciclete spre Timişoara, curând îi urmeaza şi o parte din cursanţi, grăbiţi să se întoarcă acasă, doar că ei au ales maşina în schimb.

Între timp Ştefan şi Vlădoi au pornit spre Peştera cu Gheaţă să echipeze faleza pentru exerciţiile de TSA cu cursanţii. Curajos Ştefan a căţărat în fisura din faleză şi a pus coarda, pentru ca în scurt timp sa înceapă exerciţiile de parcurgere. Rând pe rând fiecare cursant a parcurs, complet sau parţial, echiparea, iar la final m-am bucurat şi eu de o tură.

Încheind cu exerciţiile de TSA ne-am strâns rucsacii, am luat pranzul, am făcut curăţenie în canton şi după ce am făcut poza de grup, am luat-o şi noi din loc spre maşini bucurându-ne de soarele minunat de primavară şi de aerul curat de munte. Ajunşi la maşini ne-am îmbarcat şi am pronit-o spre casă.

Astfel am încheitat o tură frumoasă, însorită, bine venită după amorţeala iernii.

Alexandra

După un drum fără întâmplări deosebite ajungem în poiana din apropierea resurgenţei Buhuiului. Aici se decide că o parte din noi avea să intre în Buhui, iar ceilalţi în Avenul Albastru după care, în funcţie de energie şi preferinţe, se vor schimba locurile. Pentru că toţi cei care ştiau unde este Avenul Albastru erau în echipa care avea să intre întâi în Peştera Buhui, s-a pornit împreună cu aceştia în căutarea avenului. Odata găsit avenul, s-au întors cu toţii la tabără şi a început echiparea.

Echipa pentru Buhui a pornit prima spre intrarea prin dolină urmând să parcurgă doar o parte din peşteră având în vedere nivelul ridicat al apei datorat topirii bruşte a zăpezii. Echipa pentru Avenul Albastru a pornit mai apoi pe urmele lăsate în zăpadă de cei ce căutaseră avenul.

Ajunşi la aven, m-am pus pe echipat şi am coborât. După mine urma să coboare Gabi cu banana îngreunată de acumulatori, reflector, trepied si aparatul foto.

Fişa de echipare a Avenului Albastru sună cam aşa :

• Mână curentă: AN+AN pe un copac
• Cap de puţ: AN pe un pietroi + Spit
• Deviere: Piton
• Fracţionare: spit, deviere
• Fracţionare: spit

Ajuns jos am aştepat puţin până a sosit Gabi cu echipamentul pentru poze. L-am lăsat la loc sigur şi am pornit împreună să inspectăm avenul. Am pornit pe ramura din aval a activului continuând pe un afluent până la un sifon mic. Ajunşi înapoi la baza puţului de acces observăm o lumină, semn că cineva cobora, încercăm să comunicăm dar degeaba pentru că apa vuia prea supărată ca să putem auzi ceva. Lumina nu a mai ajuns să coboare până la noi dispărând în scurt timp. Mai aşteptăm o vreme, facem câteva poze şi pornim să vedem şi ce este pe ramura din amonte.

Urcăm deasupra activului pe bolovani prăbuşiţi, traversăm apa o data şi ne oprim la următoarea traversare. Apa mare şi echipamentul din spate ne determină să nu încercăm şi această trecere. Revenim mai aproape de baza puţului unde zărim din nou o lumină. Încercăm din nou să comunicăm. Reuşim să înţelegem că pe coardă era un băiat (Cătălin) care, din anumite motive nu vrea să mai coboare şi porneşte spre ieşire. Ne mai punem pe făcut poze şi în scurt timp auzim din nou pe cineva. Era Cătălin care cobora pentru că în urcare a observat că altcineva începuse deja să coboare.

După ce încâlceşte niţel coarda pe după bucla ultimei fracţionări Cătălin coboară. Pentru că nu ştiam exact ce a croşetat el acolo în fracţionare, Gabi urcă să verifice. Totul era ok. De coborât nu mai cobora nimeni.

Aşteptăm din nou o vreme, în zadar, pe cineva care coboară puţul să facem o poză. Ne decidem să mergem toţi trei pe ramura din amonte să mai încercăm niscaiva poze. În timp ce actul creaţiei era în toi auzim strigăte dinspre puţ. Răspundem la strigăte dar degeaba. Oricine se afla lângă apa ce curgea vârtos în sala cu puţul nu auzea mai nimic. Terminăm şi aici cu pozatul şi ne întoarcem la baza puţului dar nu găsim pe nimeni. Coarda stătea nemişcată semn că nimeni nu mai era pe puţ. Ne decidem să ieşim pentru a afla ce s-a întâmplat. Primul porneşte Cătălin. Până să urce el apar de pe ramura din amonte : Ian cu Raluca. Ei strigasera. Urmează Gabi la urcare. Între timp, Ian şi Raluca vizitează şi cealaltă ramură a activului. În scurt timp ies şi eu urmat de Raluca şi mai apoi Ian care este nevoit să se întoarcă de la ultima fracţionare să-şi recupereze frontala scăpata (noroc ca mai avea şi de rezervă).

Ajunşi în tabără punem cap la cap povestea şi aflăm ce s-a petrecut. De afară se vedeau lucrurile într-un fel, de jos vedeam în alt fel dar de fapt, vorba lui Ian, "adevărul era undeva la mijloc", mai precis pe puţ. După Gabi încercase Anca să coboare. Nu a reuşit să treacă de una din devieri şi s-a întors. A coborât apoi Cătălin care din nu-ştiu-ce motive a decis să se întoarcă când a ajuns la ultima fracţionare. La întoarcere a observat că pe prima porţiune de coardă cobora deja Dana şi a fost nevoit să coboare şi el. Dana nu a mai coborât ci s-a întors văzându-l pe Cătălin că urcă. Au urmat apoi Raluca şi Ian care ne-au întâlnit în aven.

Aflăm la tabără că mare parte din cei care vizitaseră Peştera Buhui au plecat spre Timişoara imediat după ieşire. Instalăm corturile, pe o ploaie care începuse parcă din adins ca să ne ude nouă culcuşul, şi după ce ne-am stăpânit puţin foamea unii s-au pus la somn alţii s-au înghesuit în maşina lui Mişa la un pahar de vorbă.

A doua zi, de dimineaţa, Remus, Anca şi Mişa au pornit să viziteze avenul şi să-l dezechipeze în timp ce noi cei rămaşi la tabără am stâns şandramaua pentru a fi gata de plecare la întoarcerea celor trei. Pe la ora 13:00 suntem cu toţii gata de plecare şi pornim spre Timişoara. Pe drum, nu departe de Anina, ne trasnformăm în echipă de intervenţie şi ajutăm două maşini ieşite în decor să-şi regăsească drumul spre carosabil. După intervenţii pornim, fără alte întreruperi, spre Timişoara.

Ştefan

Câteva poze din Avenul Albastru.

Ajunşi în Lapugiu suntem întâmpinaţi de Mihai care ajunsese de ceva vreme şi pornim către peşteră. Am încercat să urcăm cât mai mult cu maşinile, pentru a ne apropia cât mai mult de peşteră, dar drumul alunecos, maşinile neobişnuite cu drumuri forestiere şi lipsa lanţurilor ne-a determinat să lăsăm maşinile mai în urmă. Am ajuns la locul faptei înainte de a se însera, şi am intrat în gura peşterii, unde urma să şi dormim peste noapte. Ne-am pus la cale burţile înfometate şi am început să ne echipăm cu mişcări leneşe. Se hotărâse că vom face o tură de seară/noapte, pentru că Mihai trebuia să se întoarcă în Lupeni duminică dimineaţă. Ne-am împărţit în 2 echipe, cam dezechilibrate ce-i drept, una formată din Mihai şi Remus, care urmau să carteze, iar cealaltă pregătită pentru explorare, vizitare şi foto.

Am pornit-o pe galeriile întortocheate ale peşterii, unul câte unul. Prima sală în care am ajuns avea câteva gururi mari cu apă şi un mic lac, foarte frumos, în a cărui oglindă se reflectau formaţiunile ce-i păzeau marginile. În aceeaşi sală îşi mai face veacul şi o stalagmită puţin înclinată, botezată de Padre "Turnul din Pisa". Continuând pe una dintre cele trei galerii, am ajuns într-o altă săliţă din care continuarea se putea face coborând pe activ având două posibilităţi. Una era pentru oameni cu picioare mai lungi, iar cealaltă, "Puţul spiralat", pentru cei mai scunzi şi dornici să-şi testeze rezistenţa. Fiecare a luat-o pe unde i s-a părut mai convenabil. Au urmat o serie de târâşuri împodobite, ce-i drept, cu stalagmite şi stalactite, dar foarte înguste, întrerupte din când în când de câte o sală nu foarte impresionantă. Una singură făcea excepţie de la regulă, prin numeroasele stalactite ce încărcau tavanul şi stalagmite mari. Am stat câteva minute şi am admirat sala, profitând de ocazie şi pentru a ne reface puterile după târâşuri. În ultima sală am găsit o bucată dintr-un vechi catarg lăsat acolo de mulţi ani probabil din timpul fostelor explorări efectuate în peşteră. Pentru că peştera părea să se termine prea brusc, s-au căutat posibilităţi de continuare. S-a descoperit o posibilă continuare care era însă prea îngustă aşa că băieţii s-au pus pe săpat, folosind catargul în lipsă de lopată. Operaţiunea a durat cam o oră, dar în cele din urmă, Claudiu, urmat de Padre, Ştefan şi Vlădoi au reuşit să treacă mai departe într-o altă săliţă în care nişte bolovani mari blocau înaintarea.

La întoarcere unii au luat-o mai iute la picior, în timp ce alţii au stat cu Ştefan, care făcea poze, unii pe post de manechin, alţii pe post de ajutor. Mai întâi ne-am oprit pe ultimul târâş, cu Vlădoi pe post de fotomodel, apoi într-o sală îngustă şi înaltă, încă puţin în sala cu pădurea de stalactite şi ultima oprire a fost la lacul pomenit anterior.

Când am ajuns şi noi în sala de dormit se cam dăduse stingerea, unii din colegii ce ieşiseră mai devreme deja sforăiau. Era ora 1:00. Ne-am căutat şi noi un locşor de dormit, cam greu de găsit, aşa ca ne-am îngrămădit lângă restul. Terenul nefiind foarte drept, dimineaţă ne-am trezit toţi înghesuiţi unul în celălalt doar pe câteva izolire (dar măcar a fost cald).

Am mâncat şi apoi ne-am apucat să ne facem bagajele. Mihai plecase mai de dimineaţă, iar noi am luat-o la picior înspre maşini. Claudiu a ajuns primul şi a luat-o în faţă ... însă la un moment dat l-am ajuns, pentru că toba îndrăgostită de un pietroi vroia să rămână în urmă aşa că a trebuit să o detasăm. După un mic popas la Ana Lugojana am purces spre casă.

Alina

Iată-ne aşadar la orele 20:00 în gară la Oraviţa. Trenul pierdut. Sala de aşteptare închisă. Afară frig. Cum orice om gândeşte mai bine cu stomacul plin, ne-am aşternut pe peron la masă. În timp ce ne potoleam foamea, ne observă unun din impiegaţii gării şi ne întreabă ce e cu noi. Îi povestim că am pierdut trenul şi ne propune să aşteptăm în sala de aşteptare până se întoarce trenul în care puteam să dormim până dimineaţă când acesta pornea din nou spre Anina. Acceptăm bucuroşi propunerea pentru că vagonul în care urma să dormim era unul din acele vagoane vechi petru a căror încîlzire se face focul, iar focul este intreţinut toată noaptea.

În cele din urmă soseşte trenul, ne înbarcăm şi încercăm să închidem un ochi până dimineaţa. După câteva ore de somn chinuit, ne trezim puţin forţat de gălăgia făcută de lucrătorii CFR şi pasagerii care urcau deja în vagoane. Pleacă trenul. În sfârşit ajungem şi noi la destinaţie. Aici în haltă, prezentă ca mai tot timpul e vechea noastră gazdă, Tanti Mărie. Schimbăm câteva cuvinte şi ne îndreptăm spre casa care a găzduit mult timp membri ai clubului nostru.

După ce luăm micul dejun pornim spre Cheile Gărliştei. Trecem dealul Moghila, admirăm de sus priveliştea frumoasă dată de ceaţa dimineţii care încă mai bântuia printre dealuri şi ne îndreptăm spre zona pe care aveam de gând să o explorăm. Trecem pe lângă gospodăriile mai izolate aflate în apropiere de Cleanţul Cerbilor şi ajungem în locul căutat. Ne înşirâm în formaţie de măturare şi pornim. Am văzut o gaură ! ... Nu-i nimic, doar gaură de şoarece... Am găsit ceva ! ... Iarăşi nimic, impenetrabil. Lăsăm în urmă multe astfel de găurele. Pe unele porţiuni ne despărţim din cauza abrupturilor ce ne ies în cale, unii pe jos, alţii pe sus. Căutăm câteva ore, din păcate, fără rezultate până ajungem la o vale seaca mai accesibilă pe care o urmăm cu toţii până la firul Văii Gârlişte.

Ajunşi lângă apă, facem o pauză, mai cercetăm împrejurimile până când apare Andra entuziastă. Haideţi să vedeţi ceva. O urmăm, trecem pe lângă o fostă moară de apă şi zărim intrarea mare a unei peşteri din care răsare un mic afluent al Gârliştei. Peştera este cu certitudine cunoscută, dar nu era marcată ca număr şi bazin. La intrare se mai vedeau vag vechi urme de vopsea albă ce spuneau Speocaraş Oraviţa Peştera ... cu Apă ... Scoatem lumina şi intrăm să vedem cum se prezintă peştera şi dacă are rost să ne punem combinezoanele. Explorarea se termină repede pentru că după circa 15 metrii dăm de un lac ce se termină cu un sifon. Scoatem instrumentele de cartare şi ne punem pe treabă. Viză cu viză ajungem şi la momentul în care trebuia cartată şi porţiunea uc micul lac. Aici ar fi fost bun un costume de neopren, macar pantalonii, sau macar niste sosete. Nu-i nimic. Merge si fără. Îmi dau jos încălţări, ciorapi, pantaloni şi intru la apă. Încă două-trei vize şi gata peştera.

Se apropia deja ora întunecării şi nu mai aveam foarte mult timp pentru explorare. O luăm în amonte pe poteca turistică până dăm de o vale momentan seacă pe versantul drept. Valea drăguţă cu travertin ne face cu ochiul şi o urmăm. La un moment-dat valea devine activă. Mai urcăm ici-colo pe versanţii văii unde zărim ceva interesant şi ne oprim într-un punct din care se vedea, tocmai în varful versantului stâng alacestei mici văi, o intrare de peşteră. Urc să văd ce e cu ea. Este într-adevăr o peşteră şi încă şi marcată - 2236/76. Cum înserarea ne gonea, pornim îndărăt fără să cartăm mica peşteră. Urcăm versantul stâng al Văii Gârlişte înspre calea ferată. Trecem prin tunelul Gârlişte-Caraşova şi iată-ne înapoi în Halta Gărlişte. Servim cina şi curând după aceea adormim răpuşi de oboseala acumulată.

A doua zi ne trezim liniştiţi şi leneşi pe la ora 8:00, ne mai învârtim, mai mâncâm, începem încet să strângem lucrurile când - a doua surpriză neplăcută a weekend-ului - auzim trenul. Trebuie să fie trenul ce merge de dimineaţă spre Anina. Dar trenul venea dinspre Anina ! Până să fugim să rugăm impiegatul să mai ţină trenul locomotiva o şi pornise din loc. Salutare tren! Se schimbase ora de plecare, de la 10:20 cât ştiam noi la 9:20. Norocul ne-a surâs totuşi şi de această dată. În Oraviţa erau în vizită părinţii mei. I-am sunat şi am rezolvat transportul din Ciudanoviţa până în Oraviţa. Până în Ciudanoviţa am mers pe jos urmând drumul de fier al trenului. Ajunşi în Oraviţa peripeţiile cu trenurile s-au terminat şi am ajuns cu bine înapoi în Timişoara.

Ştefan

A doua zi dimineaţa fac o plimbare în amonte pe Pârâul Popii. La întoarcere luăm micul dejun, ne echipăm şi ne punem să cartăm peştera mică descoperită cu o seară în urmă. Terminăm repede şi ne îndreptăm spre cealaltă peşteră ce trebuia cartată. Aici zăbovim ceva mai mult find o peşteră mai măricică şi mai întortocheată şi ieşim pe la ora 16:30. Până ne dezechipăm şi mâncăm se lasă deja şi întunericul. Pornim spre sat unde intenţionam să mai întrebăm localnicii de peşteri cunoscute prin zonă. Am găsit câţiva localnici care mai auziseră de peşteri din zonă dar din păcate nu ştiau localizarea lor exactă. Noaptea ne-o petrecem găzduiţi de proprietarii buticului la care poposisem cu o seară în urmă.

Duminică pornim în căutarea peşterilor semnalate de localnici. Prima o găsim destul de uşor. Este chiar vis-a-vis de unul din birturile satului dar mai sus cu 150-200m de nivelul văii. Această peşteră are o intrare mare şi, judecând după multitudinea de nume inscripţionate pe pereţii ei, foarte cunoscută de localnici. Nu impresionează nici ca dezvoltare, cu cei aproximativ 35 metrii pe care îi măsoară, nici prin frumuseţea formaţiunilor care au fost deteriorate ca urmare a nenumăraţilor vizitatori. Mai admirăm puţin peisajul de la înălţime şi coborâm înapoi în sat ca să ne îndreptăm spre zona în care se află un aven despre care ne povestiseră localnicii. Aici am avut mai puţin noroc decât la prima căutare, în parte din cauza indicaţiilor insuficiente pe care le-am primit şi din cauza lăstărişului ce împânzea versantul pe care căutam. Pe la ora 14:00 după câteva ore de bălăurit prin desiş ne dăm bătuţi şi hotărâm să declarăm încheiată tura.

Ştefan 

Ajunşi la destinaţie ne-am echipat şi am pornit la o tură de încălzire, o căţărare, puţin TSA, un târâş, o poză - două, urmate de o seară în jurul focului concluzionează ziua de sâmbătă.

Duminică pornim cu forţe proaspete spre Peştera Mare din Muntele Şălitrari, aflată sub custodia Asociaţiei Speologice Prusik din Timişoara. La câţiva kilometrii în amonte de Pensiunea Dumbrava trecem Cerna pe un vechi pod de lemn folosit de localnici pentru trecerea carelor şi apucăm calea arătată de marcajul bandă galbenă. Urmând traseul marcat lăsăm în urmă valea Drăstănic pe care amatorii de canyoning o frecventează în perioadele în care are ceva mai multă apă decăt avea acum. Ajungem în curand la Valea Prisăcina pe care banda galbenă ne călăuzeşte în amonte. La baza unui grohotiş părăsim călăuza galbenă şi începem să dăm piept cu muntele urcând pe o pantă mai abruptă. După câteva zeci de metrii şi o uşoară căţărare iată-ne în faţa Peşterii cu Două Intrări. Aici intrăm pe o parte şi ieşim pe cealaltă pentru a ne continua drumul pe o brână îmbrăţişând peretele calcaros. Trecem şi de brână şi urcăm o pantă abruptă la capătul căreia ne întâmpină primitoare intrarea în Peştera Mare din Muntele Şălitrari.

După câteva minute de hodină şi echipare intrăm în peşteră. Parcurgem galeria principală ascultând explicaţiile lui Laci despre istoria şi particularităţile peşterii până ne trezim într-o zonă în care planşeul arăta de parcă ar fi fost arat cu plugul. Crusta calcitică ce acoperea planşeul pe porţiunea respectivă era spartă, argila de sub aceasta răscolită şi oase împrăştiate peste tot. Pesemne că nişte arheologi amatori şi-au încercat aici talentul încăutarea unor fosile sau comori care să îi facă bogaţi.

Trecem de terenul răscolit şi ajungem în capătul galeriei principale unde admirăm grifadele de Ursus Spelaeus. Laci o ia înainte spre galeria finală deschizînd poarta. Îl urmăm cu toţii în scurt timp pe târâşuri prin labiritul făcut de prăbuşirile masive. Încet-încet galeria finală începe să-şi arate secretele. Pe drum spre terminus facem un popas pentru a admira un perete întreg împodobit cu minunate helictite care mai de care mai răsucite. Facem câteva poze pentru a putea împărtăşi frumuseţea acestor bijuterii de calcit şi altor ochi. Mai înaintăm puţin timp şi ajungem în sala finală foarte frumos concreţionată cu mari coloane, stalagmite, stalactite, domuri stalagmitice, draperii şi alte concreţiuni. Mai zăbovim şi aici puţin timp pentru câteva poze după care ne întoarcem pentru a vizita şi Galeria Speotimiş. Aici, din păcate, poarta nu a fost la fel de cooperantă făcând ca vizitarea aceste galerii să fie lăsată pe altă dată.

Drumul de întoarcere spre maşini l-am făcut făcut mai în grabă fugăriţi de înserare. Ajunşi cu bine la maşini ne-am astâmpărat foamea şi am pornit spre casă.

Ştefan

Apare în cele din urmă un nene, care părea destul de stresat de faptul că plouă. Încărcăm cât mai multe, şi apoi tractorul porneşte, cu Mişa şi Vlădoi în el, urmat încetişor de restul formaţiei. Drumul noroios îngreunează puţin urcarea, dar în afară de vreo 2 rucsaci căzuţi pe parcurs şi culeşi de cei ce mergeau pe jos, reuşim sa ajungem sus. Începem să cărăm totul spre peşteră, fiecare încercând să ducă cât mai multe, pentru a nu face mai multe drumuri. Mişa face câteva drumuri între poiană şi peşteră cu motorul lui Remus, apoi îl ia Remus în primire, însă ajunge înapoi la peşteră plin de ulei şi cu moralul la pământ: motorul se stricase. Aprindem un foc mai anemic şi ne strângem în jurul lui, deşi mai erau câteva lucruri de adus, după care am fost însă pe întuneric. Restul serii s-a scurs în jurul focului.

Sâmbătă dimineaţa trezirea iniţială este dată de Remus şi de Mişa, care din motive necunoscute, nu mai aveau somn la 6.30 dimineaţa. Unii trecem peste şi reuşim să adormim la loc. Când mă trezesc observ că era o zi cu soare şi aflu că Jora fusese noaptea până jos în sat după Jan, care era însoţit de prietena lui şi de o altă amică. După micul dejun, lumea începe să se mobilizeze şi începe treaba. Fetele merg după lemne, iar băieţii încep în peşteră să tragă cablurile şi să monteze reflectoarele. S-a dovedit că într-adevăr cheia marilor succese sunt pauzele lungi si dese, şi asta deoarece în ciuda multor întreruperi, s-a terminat montarea reflectoarelor mult mai repede decât în alţi ani. Ajutaţi de drujbă, ne apucăm să refacem scările dinainte de peşteră, care din păcate nu rezistă de la un an la altul. După scări, vine rândul balustrăzilor. În timpul ăsta, observăm că a apărut un grup de 4 persoane, care se prezintă ca fiind de la Liceul Valeriu Brănişte din Lugoj, care prin intermediul unui proiect cu Consiliul Judeţean, au venit să instaleze un panou informative despre Peştera Româneşti. Înainte să se întunece, îşi fac apariţia Angi, Ada însoţită de 2 prieteni, şi 2 x Tibi, care lăsaseră jos în maşină ingredientele pentru mâncarea gătită din acea seară. Unii coboară după acestea, alţii mai dau cate o mână de ajutor la ultimele treburi prin peşteră. Puţin mai târziu apar şi Marco, Adi şi Robi, care, după câteva aventuri, ajunseseră cu un generator. Cu ultimele puteri este adus şi acesta la peşteră şi se prepară mâncarea, la care toată lumea poftea, şi care a ieşit foarte bună. Stingerea s-a dat destul de devreme (sau cel puţin aşa cred eu, care la 12 dormeam dusă), probabil pentru ca urma o zi grea.

Duminică, pe la 9 dimineaţa se cam trezeşte toată lumea, fie voit, fie nevoit, şi luăm micul dejun. Apoi începe nebunia...toată lumea îşi strange bagajele, care trebuie urcate sus, la locul ştiut, apoi suntem anunţaţi că au ajuns în poiana băncile, care trebuie cărate şi duse în peşteră, alături de cele 20 de scaune pe care le-am adus noi din Timişoara. Ne dăm seama că timpul trece şi începem să montăm pungile de gunoi şi afişele cu rugămintea spre vizitatori de a nu arunca gunoaiele pe jos. Spre surprinderea noastră, pe drum ne întâlnim cu primii vizitatori, deşi era de-abia ora 11. Ne grăbim, şi reuşim să ajungem cu pungile până în poiana, unde distracţia începuse deja cu mici, bere şi suc. Deşi era o zi superbă de toamnă, nu mică ne-a fost mirarea când am vazut că lumea începuse să se strângă într-un număr mult mai mare decât de aşteptam. În timp ce noi puneam pungile, alţii au montat stâlpii de la intrarea în peşteră şi au amenajat scena. Şi-au făcut apariţia şi alţi membrii ai clubului, Ioana, Alina cu CK, Alexandra, Alin... Instrumentiştii încă nu ajunseseră la peşteră, in schimb cărarea până în poiana era plină de spectatori, lucru care făcea înaintarea foarte dificilă. Se dă drumul la generator, se aprinde lumina şi se dă drumul la lume în peşteră. Am fost surprinşi cand am văzut câtă lume a venit, undeva între 1500 şi 2000 după estimările noastre. Peştera părea neîncăpătoare. Începe şi concertul, din care din păcate eu nu am auzit decât foarte puţin. A părut să fie un concert reuţit, deoarece la sfârşit lumea aplauda frenetic şi striga "Mai vrem!". După concert, datorită faptului că peştera era luminată, am permis vizitatorilor să se plimbe prin peşteră. Ne-am împrăştiat şi noi pe-acolo, pentru a avea grijă că nu sunt zgâriaţi pereţii peşterii, ceea ce Jan a reuşit să împiedice printr-o atitudine foarte fermă. Înainte să se dea stingerea, am ajutat persoanele care mai erau în peşteră să iasă în siguranţă.

Parcă la fel de repede cum s-a strâns, lumea a dispărut, şi astfel am putut să începem să strângem totul şi să cărăm spre poiana. Treaba merge mult mai repede decât credeam, probabil şi datorită faptului că în poiană ne aştepta mâncarea: mici, cârnaţi, pulpe de pui, sucuri şi bere pentru toti. După mâncare, cărăm şi ultimele bagaje, încărcăm totul în "remorca" alias căruţa trasă de tractor şi o luam la vale. Ajunşi în sat, ne îmbarcăm în maşini şi o luăm obosiţi spre Timişoara. Drumul a fost cam greu, multe accidente, dar pe la 10 ajungem acasa la domnul Gârboni şi descărcăm materialele care aparţineau de Filarmonică. În sfârşit acasă...

În concluzie, a fost un concert reuşit (cel puţin din punctul meu de vedere), s-a muncit mult, s-a muncit bine şi participarea a fost incredibilă.

Alina

Ajungem la Baru pe la 16:30 şi Radu fuge la şedinţa CORSA care începuse deja. Noi ne plimbăm să vedem cine a mai venit, ce afişe, poze şi hărţi mai sunt afişate. Am studiat cărţile aduse la congres de Radu BREBAN de pe rafturile librăriei virtuale www.cartispeo.ro. Standul lui Radu a oferit tuturor participanţilor la congres ocazia studierii pubicaţiilor speologice, mai noi şi mai vechi. Mulţumim Radule pentru efortul pe care-l depui ca aceste publicaţii să ajungă la noi !

Încetul cu încetul s-au adunat speologi din toate colţurie ţării, speologi mai vechi, speologi mai noi, reîntâlniri, amintiri depănate ...

La ora 20:00 au început prezentările foto şi video aduse de speologi, cu imagini reprezentând activitatea speologică, mai nouă sau mai veche a diferitelor cluburi. După terminarea prezentărilor toată lumea s-a retras, fie la Hanul Boleştilor pentru a mai socializa fie la culcare.

A doua zi de dimineaţă a avut loc deschiderea oficială a Congresului de Speologie din acest an la care au luat cuvântul Viorel LASCU, Mihalea SOPINCEAN, primarul comunei Baru şi un invitat de pese hotare. După această deschidere a început şedinţa Şcolii Române de Speologie (într-o sală), iar în paralel Conferinţa de Protecţie. La Conferinţa de Protecţie s-au dezbătut subiecte legate de promovarea unor legi cu privire la protecţia carstului atât în România cât şi la nivelul Uniunii Europene. Între timp au sosit şi Mihai BURDAN (din direcţia Lupeni) şi Remus FILIP împreună cu Raluca VELEANU (dinspre Timişoara).

După o pauză de prânz a urmat adunarea consiliului director al Federaţiei Române de Speologie. În paralel au avut loc prezentări de comunicări urmate de o nouă sesiune de proiecţii. La secţiunea de comunicări a fost prezentată o lucrare despre Locuirea umană în peşterile din defileul Dunării, una despre diaclaze de disoluţie şi o comunicare din partea Institutului de Speologie referitoare la rezultatele efortului depus pentu reabilitarea populaţiei de lilieci din Peştera Cioclovina. Înspre seară ne-am îndreptat cu toţii către Hanul Boleştilor pentru cina festivă însoţită de muzică, dans şi voie bună până târziu înspre dimineaţă.

Duminică dimineaţa ne-am strâns pentru Adunarea Generală a Federaţiei Române de Speologie. În cadrul Adunării Generale FRS s-au discutat diverse probleme. Voi înşira în continuare o parte din ele:

• S-au prezenat veniturile FRS pe acest an.
• Alegerile pentru noul consiliu director vor avea loc in 2009. Pentru aceasta candidaţii doritori trebuie să depună un CV însoţit de o scrisoare de intenţie la FRS
• S-a discutat despre noul sistem de cotizaţii şi legitimaţii FRS. Va fi promovată o nouă legitimaşie FRS de tipul unui card. Se doreşte ca acest nou sistem să ofere speologilor diverse avantaje cum ar fi accesul gratuit sau la preţ redus, acces în anumite zone protejate din parcuri, primirea de newsletter-e şi a revistei Speomond. Anul acesta primele 200 legitimaţii se vor face gratuit. Aşa că profitaţi !

După Adunarea Generală congresul s-a încheiat şi am pornit cu toţii spre casă.

Ne revedem la anu' !

Ştefan

Peştera Moanei are două intrări generoase, cele două galeri unindu-se în câţiva metri într-o sală mare şi înaltă, având podeaua formată în întregime din gururi de diferite dimensiuni, scăldate de apa ce se prelinge de pe o scurgere parietală, pe care o urcăm. Peştera se continuă cu o galerie destul de înaltă, care are iniţial podeaua tapetată cu gururi pline cu apă. În câţiva zeci de metri galeria se îngustează într-o strâmtoare având podeaua acoperită cu apă. Reuşim să ne strecurăm fără să ne udăm şi continuăm pe galeria activă, îngustă, pe care apa începe să se adâncească văzând cu ochii. Trecem câteva pasaje în ramonaj evitând să ne udăm, însă norocul nu ne surânde prea mult şi în următorul pasaj nu avem de ales şi facem cunoştinţă cu apa rece ce ne pătrunde în cizme în timp ce noi visam la şosetele de neopren pe care nu le avem. Imediat ajungem în faţa primei săritori echipată cu o coardă cu noduri. O urcăm fără probleme numai pentru a descoperi o altă săritoare care avea la bază un mic bazinaş în care apa ajungea liniştit până la mijloc. Săritoarea era echipată cu o coardă cu trepte, însă perspectiva unei băiţe reci nu ne îmbia pe nici una. Aşa ca eu m-am decis sa cobor în ramonaj, Zaha la fel, numai Cătă a luat-o pe trepte. Galeria continua cu alte gururi generoase, aducându-ne în faţa unei cascade echipate cu o coardă cu noduri. Într-o combinaţie de ramonj şi tras pe coardă urcăm cascada, trecem de un prag de calcar şi ajungem în faţa unei alte strâmtori. De data asta suntem nevoite să înaintăm în genunchi prin apă. Curând galeria se îngustează, aparent înfundându-se, însă judecând după curentul puternic ce ieşea dintr-o strâmtoare, probabil galeria continua, dar noi nu insistăm.

După o scurtă „şedinţă foto" pornim înapoi. Curând ieşim afară, coborâm la drum şi încercăm să găsim Peştera Lesianei, însă renunţăm repede ademenite de gândul poieniţei cu căpiţe însorită. De îndată ce ajungem în poiană ne scăpăm repede de hainele ude, mâncăm un pic şi lenevim în căldura după-amiezii. Într-un final ne urnim din loc, întorcându-ne în Şuncuiuş. Acolo ne întâlnim cu Bimbi de la Clubului de Speologie Cristal din Oradea, care ne povesteşte că după strâmtoarea, ce nu am încercat să o trecem, urma o galerie frumos concreţionată...asta este, ce să-i faci...

Alexandra

Sâmbătă dimineaţa soarele ne zâmbea anunţând o zi promiţătoare. După ce am mâncat s-au stabilit echipele, astfel: echipa 1: Radu, Lore, Bogdan, Florin, Cătă şi subsemnata, echipa 2: Remus, Gabi, Laci, Ioana, Miha şi Dan şi echipa de susţinere: Yani, care a rămas să păzească tabăra şi să ne aştepte cât mai primitor la întoarcere din tură. Dan tot spera să profite să facă şi tură foto, însă mai toţi îl luau peste picior încât a renunţat sa-şi mai ia aparatul foto şi trepiedul.

După ce ne-am luat echipamentul am pornit-o spre Avenul din Poiana Gropii aflat la aproximativ trei sfert de oră de tabără. Intrarea generoasă a avenului este ascunsă într-una din multele doline din zonă. Din cele trei sisteme ale avenului, cel de -222m a fost echipat de Radu, cunoscând avenul de mult timp, sistemul de -236m era echipat iar sistemul de -175m nu a fost parcurs.

După ce ne-am echipat, la ora 11 jumătate am început să intrăm în aven, mai întâi prima echipă care a pornit pe ramura de -222m să echipeze, apoi cea de-a doua echipă a intrat pe ramura de -236m, deja echipată de ER.

Accesul în aven se face printr-o mână curentă care traverseaza primul puţ de -125m şi duce la un puţ paralel de -19m prin care se face accesul în subteran. Echipările celor de la ER sunt realizate cu corzi de 10,5mm imbibate cu apă care ne-au dat mult de muncă la coborâre, mai puţin lui Radu care s-a decis să pună coborâtorul în zero şi a coborât aţă.

Sistemul de -222m

De la baza puţului de -19m am pornit-o pe sistemul de -222m pe o galerie înclinată urmată de o săritoare de 4m echipată cu o coardă de 8mm pe care se coboară excelent. De aici urmează în stânga o galerie îngustă, iar înainte se coboară la mâna curentă ce face accesul la puţul numit Marea Verticală având -72m. Radu, cunoscând avenul, porneşte echiparea, iar curând lumina frontalei sale începe să se îndepărteze din ce in ce mai mult, în timp ce aşteptam cu nerăbdare să aud "Liber!!!" ca să-mi încep şi eu coborârea. Echipările au fost făcute cu corzi de 9mm ce alunecau de minune, însă cu scârţâituri la start. La jumătatea puţului galeria surplombează urmând un a-pic superb, întregul puţ având forma unei fântâni uriaşe, pereţii alternând straturi de calcar şi silex. De la baza puţului se continuă pe o galerie descendentă până într-o strâmtoare verticală tip gaură de şoarece strâmtă încât să te opreşti ca un dop în ea. Toţi ne strecurăm cu succes prin ea, urmând apoi un ultim puţ de aproximativ 10m la baza căruia ne-am lasat echipamentul, am luat o gustare dulce şi am pornit să parcurgem următorii aproximativ -100m pe galeria descendentă cu bolovani de diverse mărimi, aşa numită Galeria Iadului, care este urmată de un târâş ce face accesul în Sala cu Gururi, o sala cu o serie de gururi mari în partea dreptă şi care se continuă cu un sifon colmatat cu nisip. După acest sifon există o galerie care face legătura cu sistemul de -236m. Aici atingem cota -222m.

După o scurtă pauză pornim înapoi spre baza puţului, unde, după un mic prânz, ne reechipăm şi începem să urcăm. Trecem de gaura de şoarece cu uşoare înţepeniri cauzate de echipament şi ajungem la baza Marei Verticale. În timp ce aşteptam câte un "Liber" ca să-mi continui urcarea admiram frumuseţea puţului şi mă gândeam ce fotografii frumoase a ratat Dan. Ne-am regrupat la -19m, unde Cătă se decide să iasă să ne aştepte afară, în timp ce restul intrăm pe galeria ce face accesul la sistemul de -236m.

Sistemul de -236m

Printr-o galerie strâmtă, ce stă să prevestească ce va urma, ajungem la mâna curentă unde ne întâlnim cu Ioana şi Miha, iar după ce iasă toată echipa doi, ne începem şi noi coborârea, în timp ce echipa doi porneşte să parcurgă ramura de -222m.

Spre neplăcerea noastră corzile umede de 10,5mm alunecau greu şi ne stricau din plăcerea de a coborî acele puţuri largi şi adânci de 20-40m. Printr-o mâna curentă se face accesul în capul unui puţ de vreo -20m în care se coboară în a pic. De la baza puţului galeria se îngustează pana în capul unui puţ de aproximativ -40m. Continuă printr-o galerie aproape verticală până la următorul cap de puţ de vreo -20m. De aici galeria se îngustează trecând printr-un târâş, se întâlneşte cu baza puţului de la intrare de -125m şi continuă spre următorul puţ de -15-20m, imediat urmat de un alt puţ larg de -20-30m. Avertizaţi că ar mai fi o coardă nu ne lăsăm echipamentul şi continuăm parcurgerea mai mult în ramonaj printr-o serie de strâmtori verticale şi săritori în care căte o lonjă, căte o pedală ne dă de lucru. După ce am trecut de săritoare echipată cu o coardă pe care colegii din echipa doi au făcut noduri ca să coboare, ne-am lăsat echipamentul şi am continuat în acelaşi stil prin strâmtori şi săritori până la cota -236m unde galeria sifonează în activ, în timp ce altă galerie se închide într-un gur mare plin cu apă limpede.

După o scurtă pauză ne-au întors la echipamentul TSA, unde ne-am îndulcit cu ciocolată şi am pornit-o mai mult în ramonaj spre baza ultimului puţ echipat. Acolo ne-am început ascensiunea în blocatoare, urcând puţ după puţ până la ieşire din sistemul de -236m.

La baza puţului de -19m ne-am reîntălnit cu colegii din echipa doi. Ei au parcus cealaltă ramură până la gaura de şoarece, unde din păcate o parte din ei nu au insistat să treacă, reuşind doar Ioana, Miha şi Remus. Aşa că şi-au început ascensiunea şi dezechiparea. La ora 8 jumătate seara eram toţi ieşiţi din aven şi am pornit la lumina frontalelor spre tabără, unde ne aştepta Yani cu un adevărat foc de tabără şi mâncare caldă la ciaun spre deliciul tuturor. A urmat o seară de ronţăit seminţe şi povestit în jurul focului şi un somn bine meritat.

Duminică ne-am pus în mişcare mai cu lene, strângând echipament, corturi şi toate cele. În jur de prânz pornim spre Reşiţa, unde facem o pauză la o terasă, şi apoi pe drum o altă pauză la râu la spălat de corzi. Apoi ne continuăm drumul liniştit spre casă, cu o altă pauză, de data asta la Buziaş la izvorul "fermecat", unde ne adăpăm, mâncăm porumb fiert şi struguri şi pornim spre Timişoara.

A fost o tură frumoasă, sportivă, a meritat!

Alexandra

Vineri la ora 19:00 eram prezent în unul din cele două vagoane ale trenului ce străbate bătrâna cale ferată dintre Oraviţa şi Anina. Trenul trebuia să plece la orele 19:20, dar după bunul obicei al treburilor româneşti, la momentul oficial al plecării nici măcar nu avea locomotivă. În cele din urmă pe la 20:00 porneşte greoi târând agale cele două vagoane pe cei 30 şi ceva de kilometrii spre Anina.

Planul meu era să cobor în Halta Gârlişte, iar de aici să ajung înainte de înserare la gura Peşterii Vidra unde să înnoptez şi să aştept venirea celor trei colegi. Din "oarecare" motive trenul nu a ajuns la timp în Halta Gârlişte, iar soarele se cam pitise după culmile Munţilor Aninei. Ceva lumină mai era încă, aşa că am hotărât să încerc să ajung la peşteră, nu înante de a o saluta pe vechea noastră gazdă din Gărlişte, Tanti Mărie, care îşi conducea una din fiice la Anina. Am reuşit să parcurg doar o bucată din drum şi, din cauza întunericului ce se lăsa tot mai convins, am decis să ma opresc şi să continui a doua zi de dimineaţă. Am pus cortul şi într-un final am adormit.

Sâmbătă dimineaţa mă scol (cum nu mă scol acasă nici să mă tai ) la ora 7:30. Iau micul dejul salutând trecerea trenului de dimineaţă spre Anina, strang calabalâcul şi o iau spre peşteră. Ajuns aici intru în inspecţie câţiva metrii să vă dacă este apă în peşteră după cum mă instruise Mihai, lucru necesar pentru că plouase în ultima perioadă şi pentur că Peştera Vidra este o peşteră temporar activă în funcţie de cantitatea de precipitaţii. Nu era apă. Apoi m-am mai plimbat prin zonă încercând să omor timpul până la sosirea colegilor.

Primul ajunge Mihai, pe la 12:30, care după jumătate de oră de pauză propune să dăm o raită scurtă prin peşteră în aşteptarea sosirii lui Remus şi a lui Vlădoi. Intrăm şi cercetăm galeria ce mergea în amonte. Trecem de o stramtoare, mergem când târâş, când în genunchi, când în picioare, încă vre-o două zone mai strâmte şi ajungem la o bifurcaţie. Din cele două galerii o alegem pe cea din stânga (cea din dreapta se închide după cca 40 de metrii). De aici iarăşi târâş, pe genunchi prin prundiş (De reţinut : în Peştera Vidra sunt foarte utile cotiere şi genunchiere), mai în picioare până la o nouă gaură. Trecem şi de ea, ocolim pe deasupra printr-o săliţă puţin din târâş, ne spălăm puţin în târâş prin câteva bălţi după care părăsim pentru o vreme porţiunea îngusta a galeriei urcând în ramonaj în porţiunea superioară a acesteia. Întâlnim aici forme interesante de coroziune şi continuăm înaintarea până când ajungem în punctul terminus al lui Mihai, punctul în care ajunsese el în urmă cu mulţi ani. De aici în continuare ajungem la o nouă zonă strâmtă ce ne duce la o galerie foarte îngustă dar înaltă în care înaintarea se poate face în picioare mergând lateral. Înaintarea lejeră se termină curând şi ne obligă din nou să îngenunchem şi apoi să ne târâm pe burtă. Când galeria ne permite, reluăm mersul biped, trecem de două săritori şi ajungem la un mic şi strâmt sifon. Inspectăm locul şi hotărâm să facem cale-întoarsă.

Între timp au ajuns şi Remus cu Vlădoi care, crezând ca ne-am apucat deja de cartat, au intrat după noi. Pe drumul de întoarcere îi întâlnim şi ieşim cu toţii. Luăm prânzul şi facem două echipe de cartare : Mihai + Vlădoi şi Eu + Remus. Echipa Mihai-Vlădoi a intrat la ora 17:30. Echipa Ştefan-Remus s-a odihnit, a pregătit ceva lemne de foc şi la ora 20:30 a intrat să facă schimb cu prima echipă. A doua echipă a cartat cam până la ora 23:30. Mai povestim puţin şi adormim cu toţii.

Duminică, Mihai era în priză de pe la ora 7:00. Noi încă mai dormitam. Pe la 9 ne-am trezit cu toţii, am luat micul dejun, iar la 9:30 echipa Mihai-Vladoi a intrat să mai carteze. Echipa Ştefan-Remus porneşte după apă în Halta Gârlişte. Aici facem o scurtă vizită la Tanti Mărie care ne povesteşte despre întâmplări din vizitele noastre. La ora 12:00 ajungem la peşteră, şi în curând iese tura de cartare.Se strânge tabăra şi pornim la drum, Mihai spre satul Gârlişte unde lăsase maşina, iar Remus, Vlădoi şi cu mine pe calea ferată spre Ciudanoviţa unde era maşina lui Remus.

S-au cartat în total cca. 300 metrii de galerii. Restul în turele următoare.

Ştefan

Ajunşi la Căput, ne instalăm cortul şi lenevim tot restul zilei pentru că stagiul începea abia sâmbătă. Încet-încet tabăra creşte ca număr de speologi pe metru pătrat şi cortul nostru, iniţial mai singurel, este înconjurat de colegii care ne-au fost vecini pe toată durata stagiului : Radu (PUŞCAŞ), Cami, Petre, Cristiana, Carmen, Marius, Laci, Mircea şi Florin. Ziua de sâmbătă trece încet în aşteptarea unui semn din partea organizatorilor. În cele din urmă înspre seara se strigă adunarea stagiarilor şi Tudor MARIN ne face o scurtă introducere urmată de înscrierea celor veniţi : 4 pentru a deveni iniţiatori, 10 pentru TSA 2 şi 22 (daca mai ţin bine minte) pentru TSA 1. În continuare se afişează programul zilnic, iar după şedinţa de seară a cadrelor apare şi lista cu grupele de lucru pentru prima zi. stagiarii înscrişi pentru TSA 2 urmau să dea duminică un test practic şi unul teoretic, iar cei pentru TSA 1 au fost programaţi pentru prima zi de faleză.

Duminică, Alina a parcurs de câteva ori traseele montate de Bimbi la faleza de la Căput-Chei, iar Alexandra şi cu mine am dat testul teoretic urmat de cel practic la faleza de la peştera Căput. Testul practic a fost parcurgerea corectă a unui traseu realizat de Radu PUŞCAŞ. După o pauză de prânz ne-am adunat să aflăm rezultatele testelor, rezultate bune pentru toţi pentru ca am fost admişi fără excepţii la TSA 2. După discutarea testelor teoretice a urmat o introducere teoretică în ceea ce priveşte echiparea peşterilor verticale. Spre seara după obişnuita şedinţă, se afişează din nou listele cu grupele şi atelierele de a doua zi. În fiecare seara momentul afişării acestor liste va fi urmat de o vizită la magazie pentru preluarea echipamentului colectiv necesar.

Luni, Alina s-a plimbat prin Avenul Acoperit din Lumea pierdută în grupul condus de Mişu. Pentru cei de la TSA 2 a fost zi de faleză. Împărţiţi în două grupuri, unul îndrumat de Ceapăru', iar celălalt de Felix, am exersat toată ziulica echipări pe falezele din Poiana Ponor. Tot în această primă zi de exersări am aflat şi cum se poate întinde o tiroliană cu dispozitive specifice speo şi ne-am decroşat colegii de pe coardă. Seara Mişu ne-a povestit despre pregătirea unei ture în timp ce se "negociau" listele pentru a doua zi. Urmează ritualul deja descris : afişare liste + preluare echipament colectiv.

Marţi, echipa lui Alina a trecut la ceva aven mai serios - Avenul Borţig, unde au fost întâmpinaţi "călduros" de gheaţa celul de-al doilea gheţar ca dimensiune din România. Ca să se mai încălzească, pe drumul spre tabără au fost însoţiţi de o ploaie rece de vară. Între timp în Peştera Căput se lucra de zor la echiparea traseelor existente sau la unele noi. Cele două echipe de TSA 2 strangeau suruburi, făceau noduri, băteau spituri, învăţau să aibă încredere în cordelina subţire de dyneema şi în propriile echipări urmăriţi îndeaproape de aceeaşi : Ceapăru' şi Felix. După o zi plină de activităţi, a urmat o lecţie de seara, susţinută de Radu, despre cartarea peşterilor, apoi ritualul mai sus amintit.

Miercuri, ne trezim ca să vedem o vreme mohorâtă ce avea să ne aducă o zi de repaus ... repaus în ceea ce priveşte TSA-ul, pentru că ziua nu a fost considerată pierdută ci a fost plină de lecţii teoretice. Lecţia de dimineaţă de carstologie a fost ţinută de Bebe Bosdoc, urmată după prânz de o introducere în tehnici salvaspeo (cu exersarea transportării rănitului pe targă, rănitul voluntar fiind Mişu) şi acordarea primului ajutor în caz de accident.

Joi, am reluat atelierele la care trebuia să lucrăm miercuri. Echipa Alinei împreună cu grupa de TSA 2 în care era Alexandra au fost la Căput-Ferestre. TSA 2-ul a echipat, iar TSA 1 a parcurs. Echipa mea a fost trimisă la Avenul Borţig. Aici, după ce am echipat, a trebuit să aşteptăm şi noi ca o echipă de începători să parcurgă avenul. Aşteptarea cu picioarele pe gheţarul din aven ne-a făcut să nu fim tocmai înţelegători cu începătorii care mai vroiau sa parcurgă avenul încă o dată şi încă o dată ...

Vineri echipa Alexandrei ne-a luat locul la Borţig, iar echipa Alinei împreună cu echipa în care eram eu am fost la Avenul Gemănata. Noi am echipat, iar cei de la TSA1 au parcurs echipările noastre, doar până la dopul de gheaţă. Noi am coborât până la activ, unde l-am asistat pe Poşme la câteva poze. A urmat apoi un yo-yo lung până la suprafaţă şi dezechiparea.

Sâmbătă, în ultima zi de stagiu, echipa Alinei a fost la Avenul lui Miron, sub supravegherea lui Tudorică, care se grăbea să ajungă înapoi la tabără. Din această grabă nu au reuşit să viziteze şi partea frumoasă a peşterii. La TSA 2, echipa Alexandrei ne-a luat locul la Avenul Gemănata, iar echipa mea, sub atenta îndrumare a lui Bimbi, a echipat şi dezechipat de câte 3 ori cele 3 trasee din Avenul Acoperit. Seara, după ce toate echipele s-au întors la tabără, cei 10 stagiari înscrişi la TSA 2 am fost chemaţi să dăm un test teoretic final. După test, Viorel Lascu ne-a povestit tuturor câte ceva despre organizarea Federaţiei Române de Speologie şi a evenimentelor de care aceasta se ocupă. Seara s-a incheiat cu o cină mâncată la Cabana Cetăţile Ponorului, sub forma unui bogracs.

Duminică, în toată tabăra mişunau oameni pregătindu-se de plecare. Între timp, cadrele pregăteau diplomele pentru cei care au absolvit stagiul, iar pe la ora 12 ne-au adunat pe toţi cu mic cu mare să ne dea verdictul final. La TSA 1 au fost admişi toţi cursanţii cu o singură excepţie, iar la TSA 2, doar 6 stagiari au absolvit. Dupa strangerea gunoaielor şi o poză de grup ne-am pornit cu toţii către casele noastre.

Ştefan

1. Echipieri: Ioana T., Ştefania, Răzvan Onu, Vladi, Doru şi Robi din Cluj, Alin din Bucureşti, Cristina şi Alin (Animalu') din Oradea, Ioana Axinte şi subsemnata din Timişoara;
2. Şefi de echipă: Petre şi Călin din Cluj, Cătălin Iota din Bucureşti;
3. Iniţiatori: Tudor Rus (Tudorică) din Ştei. Pe lângă mai era şi Liana Toma aka Hariciumba, care cutreiera munţii şi făcea mâncare pt. "balaurii" şi trupa ei de câini.

Luni dimineaţă am descoperit că la scurtă vreme dupa ce Felix crapă ochii se execută plecarea pe teren. Destinaţia zilei a fost faleza de pe Ţăsna. Aici noi echiperii am învăţat şi exersat coborârea folosind coborâtorul opt în Vertaco, treceri de fracţionări, deblocarea în caz că se formează nod de ancora pe 8, coborârea pe rapel ghidat. Şefii de echipă am lucrat la bătut spituri, la realizat echipări recuperabile de mâini curente, cap de cascadă, fracţionări, rapel ghidat şi dezechipat. Din păcate vremea nu a ţinut cu noi şi a plouat mai toată ziua.

Marţi am găsit listele cu echipele şi după ce s-a trezit Felix am luat-o din loc. Pentru echipa mea destinaţia a fost canionul Ţăsnei. Împreună cu Ioana T., Alin, Tudorică şi George am urcat până la moară prin cheile Ţăsnei pe un traseu absolut superb. Imediat după noi a ajuns şi echipa formată din Tudor, Doru Călătoru', Petre, Alin Animalu', Ştefania şi Doru. Ceilalţi stagiarii au mers să parcurgă canionul Drăstănic. Ne-am echipat frumos în neoprene şi am trecut să facem cunoştiinţă cu apa. De la prima cascadă a trebuit să ne facem clopot de apă ca să nu luăm prea multă apă la bord. A urmat apoi o succesiune de cascade pe canionul îngust al Ţăsnei, cu înălţimi variind de la 3-4m până la 15-20m. Ulterior am ajuns să realizez ce noroc am avut cu Tudorică, deţinător de record în bătut spituri (peste 200 de spituri într-un an), care a echipat şi dezechipat foarte repede cascadele, scutindu-ne de minute bune de aşteptat. Am fost cei mai rapizi, ajungând primii înapoi în tabără.

Miercuri am facut schimb de canioane şi am pronit spre canionul Drăstănic. Tudorică a trecut Cerna şi a echipat o traversare nerecuperabilă, spre nemulţumirea lui Tudor şi a lui Doru Călătoru' care a trebuit să facă exerciţii de echilibristică pentru a aduce coarda. Dupa o urcare nu prea interesantă şi nici plăcută, soldată cu un cvasi-contact cu un şarpe pe grohotiş am ajuns la intrarea pe canionul Drăstănic. Imediat după prima cascadă ne-a aşteptat o succesiune de marmite şi o cascadă de vreo 20m, peste toate am trecut cu un rapel ghidat ce-ţi tăia răsfularea prin frumuseţea canionului. După o scurtă plimbare prin apă şi câteva sărituri într-o marmită am ajuns la următoarea succesiune de cascade cu marmite mult mai adânci. Aici am descoperit că neoprenul are un coeficient de flotabilitate şi te ţine la suprafaţa apei fără să faci nici un efort. Canionul s-a încheiat cu încă un rapel ghidat peste o cascadă de vreo 25-30m. Mi s-a părut mult mai spectaculos ca Ţăsna, deşi mai scurt.

Joi a fost ziua de ape repezi. Ne-am imbarcat toţi şi am pornit spre parcarea de la Dumbrava. Câteva sute de metri în amonte ne-am echipat în neoprene şi ne-am băgat în Cerna. După câteva traversări înot, executate cu lansare în amonte, am trecut la sărituri de pe un bolovan, aproximativ de la 2m înălţime. Trecând peste morcoveala de la început mi-am făcut norma de sărituri şi "balaurii" ne-au oferit o serie de sărituri la categoria "aşa nu !", care mai de care mai trăznite. Apoi am facut o traversare pe fir ghid, urmată de o "plimbare" pe curentul apei cu opriri după bolovani şi recuperare cu salva-ceva (nu mai ţin minte cum se cheamă). După un exerciţiu de trecere cu apnee printr-un cvasi-sifon dintre doi bolovani, am continuat plimbarea pe Cerna până în punctul unde s-a exersat recuperarea echipamentului pierdut în apă, în timp ce unii dintre noi îngheţau de frig tânjind după o cloacă fierbinte. Când toţi s-au săturat de bălăceală ne-am lansat din nou la apă şi în sunete de fluiere am pornit spre podul de la Dumbrava, încasând câţiva bolovani în posterior.

Vineri şefii de echipă împreună cu Ceaparu' s-au dus pe canionul Râmnuţa, iar noi echipierii am pornit pe Bobot împreună cu restul "balaurilor". Din pacate Bobotul era sec şi uscat bine. Trupa de "balauri" s-a miscat foarte repede la echipat cascade, încât am ajuns înapoi la maşini la ora 2 jumate. La maşini Cătălin Sutoi s-a distrat cu vesta de la CORSA, care seamănă cu vesta de poliţist, controlând traficul maşinilor monitorilor. După masă am făcut o lecţie pe teresă, bucurându-ne de un soare superb. Noaptea ne-am înmulţit la număr, venind şi Iasmina, soţia lui Cătălin Iota, Ani, sora Ioanei Axinte, Dan, Hume şi Elena Buduran.

Sâmbătă am facut din nou schimb de canioane, cedându-l în plus pe George şefilor de echipă. De data aceasta soarele nu a mai ţinut cu noi şi am avut parte chiar şi de un pic de grindină. Râmnuţa s-a dovedit a fi un canion foarte frumos, care începe cu o cascadă de vreo 30m, ce te duce de colo colo, dacă nu te ţii bine. Apoi a urmat o cascadă cu un topogan, care era echipată astfel încât să rămâi fără coardă pe topogan şi să pici în marmita de la baza cascadei. Toţi ne-am distrat de minune aici, urcând în repetate rânduri să o mai parcurgem. După o cascadă de vreo 15m, a urmat o mână curentă destul de lungă şi drăguţă, care ducea la cascada Evantai de vreo 30m. Între timp Doru Călătoru' şi-a dat seama că şi-a pierdut Poignee-ul, Croll şi o carabinieră, Tudor 3 carabiniere, iar Alien una. La următoarea cascadă Alien funcţiona pe post de amaraj la rapel ghidat, având lonjat de el drept contra greutate toate fetele din stagiu. Am continuat pe o succesiune de topogane şi marmite, încheind cu un rapel ghidat. Seara, după şedinţa "balaurilor" am fost anunţaţi că toţi am promovat cu brio stagiul.

Duminică am început procedurile de adunat corturi, echipament, bagaje, am facut curat în cabană, în timp ce Doru Călătoru' şi Cătălin Iota s-au întros pe Râmnuţa să caute echipamentul pierdut de Doru în ziua precedentă, însă nu au reuşit să găsească decât carabinierele lui Tudor. După prânz am luat-o din loc spre Timişoara alături de George şi Ioana Axinte.

Concluzie: merită stagiul acesta, e foarte distractiv şi în plus cunoşti multă lume; iar dacă nu ai bani poţi să mergi la orice stagiu ca acompaniator, adică gură cască şi tot afli câte ceva.

Alexandra

După ce se fac echipele, se pune de un prânz niţel repezit şi se intră :

Echipa 1 : Burdan şi Robi trag de corzi până jos la baza puţului noroios, mai plantează 4 spituri manual

Echipa 2, adica Feri şi Jora, coboară bormaşina.

Toţi cei patru se regrupează baza puţului noroios şi coboară până la sifon. ( mai jos se constată avenul echipat ca în 2006). Sifonul, deşi intra apă în el, era la o cota cu 30cm mai jos ca şi nivelul maxim întălnit. Se începe urcarea pe hornul echipat parţial şi se probează bormaşina. Bormaşina merge, dar cei 4 constata că le lipseşte burghiul de 8mm. Burghiu de 10 şi de 12 avem, dar de 8mm, nu. Şi aşa cei 4 pornesc spre ieşirea din aven fiind pe la orele 24 cu toţii afară. Între timp o tură prin aven dă şi Maurice cu prietena sa.

De joi apar şi Raluca, Teodora, Adi Micle, Marco, Laurenţiu, Anca, Sorin , Vlădoi, Jean, Alina, Sikei şi Răzvan cu Diana. Până după-masă 6 membrii fac explorare de suprafaţă în platou, dincolo de culmea Polom .

Se reintră în aven. Echipa 3 (Remus, Mişa, Maurice, Micle, Burdan ) coboară până la sifon ( cu burghiu de 8mm ), Micle se întoarce la suprafaţă şi cei rămaşi îl susţin moral pe Mişa în escaladarea hornului. Mai pe scurt : bormaşină, guioane, ciocan, cheie, carabiniere, scăriţă, stik-up, croll. Maurice aigură şi cu paşi mari Mişa urcă cei 8m artificial şi alt metru la liber. Urmează Burdan care desface plăcuţele din perete şi recuperează echipamentul, apoi Maurice şi Remus.

Sus, în sfârşit sus ! Aici o nouă rampă care se echipează cu alte două guioane, unul de la feronarie care trebe sa tina dupa Burdan, umoristic, peste 40 de kg. Urmează o săritoare de 3m pe care Maurice o trece în 3 secunde iar ajutat de Mişa şi Remus, insistă să o depaşescă Burdan care pedaleaza în gol până Maurice îl trage de sus. Mai apoi Mişa urcă şi el. Sus, o mică saliţă, ceva silex, ceva apă, mult travertin. Ne impiedecăm unul în altul şi în micile cotloane. Înainte să abandonăm, Burdan încearcă să urce pe activ, printr-o galerie numai pentru filiformi. Trece mai departe, galeria continuă, îl roagă şi pe Mişa să-l urmeze, reuşeşte şi acesta cu jumătate de salopetă sfârtecată de silex să-l ajungă din urmă pe Burdan. Urmează alte treceri tare înguste, cam fără cască, fără aer în plămâni şi în final, o zonă de târâş pe ~ 6m se profila printro baltă adâncă de 15cm ( şi aceasta probabil la respiraţie). Se renunţă. Trebe clar o persoană filiformă şi condiţii propice ( ape mici ), neopren.

Se începe retragerea cartând. Remus şi Maurice trag de cele 10kg ale bormaşinii, Mişa se luptă cu o banana cu corzi şi echipa iese pe la orele 24 afară. Aici atmosferă caldă, cu mici, bere, vin, foc, ce de lume, de fapt cam ca de obicei, peste 20 persoane.

Vineri după o ploaie lungă se scoate tot echipamentul afară, împinşi din spate de Feri, Robi ( echipa 4 ). Se remarcă Jean, care coboară până la -200m. Toţi cursanţii vzitează avenul, până la Fântână, unii coboară pe coarda de 9mm şi Fântâna.

Sâmbăta se vine acasă.

Dumineca se spală echipamentul.

Luni se pun datele de cartare pe hartă - avenul depăşeşte 700m dezvoltare.

Burdan 

Ajuns aici, deşi venisem împăcat cu gândul ca voi urma nivelul I, Marius Vlaicu m-a convins că merită să dau un test pentru a trece direct la nivelul II. Am dat testul şi a ieşit pozitiv. Am fost acceptat la nivelul II. După test am petrecut restul zilei de duminică aşteptând să ajungă şi restul stagiarilor şi lectorilor ce aveau să predea (Bogdan Bădescu şi Radu Puşcaş). Astfel până seara târziu au ajuns şi s-au cazat pe rând toţi cu mic cu mare. Lista stagiarilor se prezenta după cum urmează : Roxana Ciureanu (SRSC), Emil Isverceanu (GESS), Ovidiu Sandu (Vulcan Craiova), Alex Chetan (A.S. Exploratorii), Codruţ Coşmeleată (Vulcan Craiova), Marius Marcu, Victor Siclovan (Speowest Arad), Claudia Togoe (Vulcan Craiova), Oana Chachula (Focul Viu), Marius Robu (SRSC), Lucian Tomoioagă (Speowest Arad), Valentin Radu (Speowest Arad), Bogdan Ivan (A.S. Exploratorii), Adiţă Neştian (CSM Hunedoara), Vera Dărmiceanu (DS Spirit), Mişu Besesek (Speowest Arad) şi subsemnatu'.

Luni de dimineaţă s-a deschis oficial stagiul cu o mică introducere făcuta de Marius Vlaicu. Apoi cei de la nivelul II s-au mutat în sala în care cale de o săptămână urmau să studieze. Pentru cei de la nivelul I s-a făcut o prezentare a echipamentelor folosite şi a metodei de realizare a unei drumuiri după care au fost împărţiţi în două grupe, una sub tutela lui Radu Puşcaş iar cealaltă sub a lui Bogdan Bădescu. De noi cei de la nivelul II s-a ocupat Marius Vlaicu.

La nivelul II am început să învăţăm despre programele folosite pentru realizarea unei hărţi în format electronic şi ne-am pus pe instalat. Când totul a fost pus la punct şi o scurtă introducere făcută am pornit să ne echipăm pentru că urma să cartăm o peşteră. Prima cartare a fost cea mai grea fiind neobişnuiţi cu stilul fiecăruia de a carta, dar am reuşit în cele din urmă sa culegem datele de pe teren. Întorşi la tabără am înceătu să desenăm harta sectorului de peşteră cartat cu ajutorul programului Compass pentru generarea drumuirilor. În acest timp la nivelul I se făceau de zor drumuiri pe terenul din jurul cabanei.

Marţi şi miercuri am urmat aceeaşi schemă - cartare pe teren urmată de realizarea hărţii la tabără şi câteva noţiuni de utilizare a unui program GIS (Geographic Information System) pentru localozareapeşterilor pe hărţi georeferenţiate. Între timp la nivelul I se trecuse la cartare în peşteră.

Joi era ziua în care trebuia să cartăm un aven, de data aceasta sub îndrumarea lui Radu Puşcaş. Am pornit în căutarea avenului în care urma să cartăm însă, din nefericire, nu l-am găsit datorită informaţilor incomplete privind localizarea lui. Căutarea s-a terminat cu un curs în aer liber despre cartarea cavităţilor verticale. În a doua jumătate a zilei Marius ne-a povestit mai pe îndelete cum stă treaba cu GIS-ul.

Ziua de vineri a început tot cu o cartare într-o peşteră ce mai conţinea urme de monocristale de calcit după care am învăţat să georeferenţiem hărţi în GIS şi să facem modele tridimensionale ale unor zone folosind hărţile topografice.

Sâmbăta a venit cu examene, ploi şi spre final cu un curcubeu superb în aşteptarea corectării testelor. Spre seară s-au afişat rezulatele stagiului - toată lumea a fost admisă.

Duminica toată lumea aduna, împacheta, strangea, încărca la maşini. Pe la ora 10 am pornit în maşină cu Radu Puşcaş şi doi Speoweşti urmaţi sau urmărind uneori maşina cu cei de la Exploratorii Reşiţa. La Herculane am făcut un mic popas pentru o mică cloacă urmată de o pizza după care tot înainte până în sălbaticia "civilizată" a Timişorii.

Ştefan