Explorare pe valea Topla, Luncanii de Jos

De ceva vreme am aflat de existenţa unei peşteri frumoase undeva pe Valea Topla. Domnul Ladislau Szabo, membru al Societăţii Carpatine Bănăţene, cei care ne-au povestit despre peşteră, ne-a explicat unde se află peştera. Aşa, înarmaţi cu datele primite, voie bună şi chef de plimbare (de care aveam nevoie din plin pentru drumul ce-l aveam de batut) Adrian CHIRU, Vlad MARCU, Robert MIHOC şi Ştefan MURVAY au purces spre locul cu pricina într-o zi de vineri.

Surprizele au început să apară încă din Timişoara. Autobuzul ce trebuia să ne ducă până în satul Româneşti, unde trebuia să înoptăm, nu a mai ajuns în autogara şi amfost nevoiţi să luăm alt autobuz până în Coşava. Autobuzul ales ca alternativă, tixit de oameni ca noi care se bazau pe primul autobuz a ajuns cu bine în Coşava. De aici am făcut o mică plimbare sub clar de luna plină până în Româneşti, unde, după ce Moşu Mihoc (bunicul lui Robi) ne-a încântat cu întâmplari din tinereţile sale am tras pe dreapta.

A doua zi am pornit la drum cu roua-n picioare, cum se spune. Aveam de bătut cale de peste 20 km până la locul descris de domnul Szabo. Pe drum, cu aproximativ 8 km înainte de a ajunge în Luncanii de jos, norocul ne surâde şi suntem fericiţii pasageri ai unui peridoc. Ajunşi în Luncanii de Jos pornim pe drumul forestier ce însoţeşte Valea Topla în căutarea peşterii.

La vechea păstrăvarie se consultă harta şi după câteva minute de ceartă legat de interpretarea hărţii începem să cercetăm versantul drept al văii în dreptul păstrăvăriei abandonate. După mai bine de o oră de căutări fără rezultat facem pauză şi după ce consultăm iaraşi harta se decide să se aplice ce-a de-a doua variantă apărută în urma discuţiilor iniţiale. Decizie bună, pentru că în mai puţin de 20 de minute identificăm locul în care ar fi trebui să căutăm iniţial şi găsim peştera deşi cineva se chinuise destul de bine să o facă nevăzută. Intrarea peşterii era acoperită de crengi şi frunze uscate aşezate în mod deliberat pentru a o ascunde de ochiul trecătorului.

Ne întoarcem după rucsacii ce îi lăsasem la păstrăvarie şi înainte de a intra în peşteră luăm o gustarică pe post de prânz întârziat. Intrăm unul căte unul pe intrarea strâmtă şi aproape verticală ajutaţi de echipamentul de TSA şi o coardă care s-au dovedit până la urmă a fi doar un alt mod de a ne face coborârea mai complicată (dar normal că trebuia să fim precauţi) pentru că după porţiunea vizibilă de la intrare urma o săritoare de 2-3 m dotată cu o scară din lemn. Scara este făcută recent şi drept dovadă stau cuiele neruginite şi lemnul proaspăt fără urme de putregai.Ajunşi toţi la baza săritorii începem să "cotrobăim" prin fiecare colţişor al peşterii pentru a descoperii peştera mare şi frumoasă despre care ni s-a povestit. Peştera nu era tocmai cum ne-a fost descrisă, dar oricum nu putem să ne supărăm pe domnul Szabo pentru că şi relatările dânsului s-au bazat pe fotografii realizate de alte persoane ce au vizitat peştera. Galeriile şi săliţele peşterii sunt de dimensiuni reduse, puţine fiind locurile în care puteam sta în picioare. În ciuda dimensiunilor reduse peştera este într-adevăr bogată în formaţiuni : frumoase scurgeri parietale, numeroase stalactite fisturale, stalagmite, mici gururi etc. Ce ne-a uimit este starea foarte bună a formaţiunilor în ciuda faptului că peştera pare a fi cunoscuta şi frecventată de localnici. Este, în orice caz un semn bun, un semn că există oameni care ştiu să se bucure de frumuseţile pe care le oferă pământul fără să simtă nevoia să ducă acasă suveniruri.

După ce terminăm de explorat peştera, facem poze, o marcăm şi pornim înapoi spre Româneşti pentru că fiind deja târziu nu ne mai rămăsese timp şi pentru cartare. În Luncanii de Jos facem un mic popas la magazin pentru alimentare cu dulciuri şi intrând în vorbă cu localnicii curioşi să afle de unde venim noi pe întuneric la ora acea. Aflăm despre alte peşteri din zonă şi legendele locale. Se zice că vechii daci ar fi ascuns într-o peşteră din zonă patru piei de bivoli pline cu galbeni. Mânaţi de această legendă oamenii încă mai încearcă să găsească galbenii. Luându-ne rămas bun de la săteni cu promisiunea că vom reveni pentru a explora zona, o luăm din nou la picior către Româneşti. La întoarcere nu am mai avut noroc de transport motorizat aşa că după ce am ajuns la casa lui Moş Mihoc am picat toţi şi am dormit neîntorşi până a doua zi dimineaţa când ne păştea o nouă repriză de mers până în gara Margina pentru a lua trenul spre Timişoara.