Poze şi vizitare la Peştera Moanei

Sâmbătă dis de dimineaţă am pornit din Şuncuiuş împreună cu Cătălina NEDELCU şi Alexandra ZAHARIA (Zaha) de la Clubul Sporturilor Montane din Hunedoara. Destinaţia noastră: Peştera Moanei. Înarmate cu o hartă a zonei şi informaţia că din „poiana cu căpiţe" o să vedem portalul peşterii, înaintăm pe marcajul triunghi albastru. Curând intrăm pe Valea Mişidului şi mergem şi tot mergem analizând versantul stâng în căutarea portalului peşterii. Într-un final ajungem în poiana cu căpiţe, însă în stânga nu se vedea nici urmă de portal sau de vreo potecă ce să urce pe versant. Harta ne spunea că traseul triunghi albastru se incheie la Peştera Moanei aşa că ne decidem să înaintăm să vedem dacă mai găsim marcaje. Trecem printr-o serie de poieniţe, dar portalul de peşteră se lasă aşteptat. La un moment dat o văcuţă iubitoare începe să alerge după noi, iar eu cu Zaha ne „adăpostim" între copaci, în timp ce Cătă curajoasă o mâna mai departe. Bălăurim apoi pe o potecă, dar peştera niciunde. În cele din urmă dau un telefon pentru indicaţi şi pornim mai departe pe marcaj pentru ca în câteva sute de metri să descoperim cele două portale ale peşterii. După o scurtă pauză, ne echipăm şi intrăm să cercetăm peştera.

Peştera Moanei are două intrări generoase, cele două galeri unindu-se în câţiva metri într-o sală mare şi înaltă, având podeaua formată în întregime din gururi de diferite dimensiuni, scăldate de apa ce se prelinge de pe o scurgere parietală, pe care o urcăm. Peştera se continuă cu o galerie destul de înaltă, care are iniţial podeaua tapetată cu gururi pline cu apă. În câţiva zeci de metri galeria se îngustează într-o strâmtoare având podeaua acoperită cu apă. Reuşim să ne strecurăm fără să ne udăm şi continuăm pe galeria activă, îngustă, pe care apa începe să se adâncească văzând cu ochii. Trecem câteva pasaje în ramonaj evitând să ne udăm, însă norocul nu ne surânde prea mult şi în următorul pasaj nu avem de ales şi facem cunoştinţă cu apa rece ce ne pătrunde în cizme în timp ce noi visam la şosetele de neopren pe care nu le avem. Imediat ajungem în faţa primei săritori echipată cu o coardă cu noduri. O urcăm fără probleme numai pentru a descoperi o altă săritoare care avea la bază un mic bazinaş în care apa ajungea liniştit până la mijloc. Săritoarea era echipată cu o coardă cu trepte, însă perspectiva unei băiţe reci nu ne îmbia pe nici una. Aşa ca eu m-am decis sa cobor în ramonaj, Zaha la fel, numai Cătă a luat-o pe trepte. Galeria continua cu alte gururi generoase, aducându-ne în faţa unei cascade echipate cu o coardă cu noduri. Într-o combinaţie de ramonj şi tras pe coardă urcăm cascada, trecem de un prag de calcar şi ajungem în faţa unei alte strâmtori. De data asta suntem nevoite să înaintăm în genunchi prin apă. Curând galeria se îngustează, aparent înfundându-se, însă judecând după curentul puternic ce ieşea dintr-o strâmtoare, probabil galeria continua, dar noi nu insistăm.

După o scurtă „şedinţă foto" pornim înapoi. Curând ieşim afară, coborâm la drum şi încercăm să găsim Peştera Lesianei, însă renunţăm repede ademenite de gândul poieniţei cu căpiţe însorită. De îndată ce ajungem în poiană ne scăpăm repede de hainele ude, mâncăm un pic şi lenevim în căldura după-amiezii. Într-un final ne urnim din loc, întorcându-ne în Şuncuiuş. Acolo ne întâlnim cu Bimbi de la Clubului de Speologie Cristal din Oradea, care ne povesteşte că după strâmtoarea, ce nu am încercat să o trecem, urma o galerie frumos concreţionată...asta este, ce să-i faci...

Alexandra