La suprafață și într-un aven în bazinul Miniș, noiembrie 2009

După două săptămâni de decolmatări se cerea o pauză așa că am ales o tură în altă zonă - bazinul Miniș. Aici reperasem acum doi ani un aven (nu în premieră în mod sigur, avenul fiind chiar lângă un drum forestier intens folosit) și era o ocazie bună de a-l expora.

Aşadar pornim eu, Alina, Laurenţiu și Lore spre cantonul Crivina. Ajunși aici ne echipam cu haine de scandal și pornim în căutarea avenului. După aproximativ o oră de bălăurit dăm de drumul forestier pe care-l căutam. Am avut de unde alege pentru că în zonă rețeaua de drumuri forestiere este bine dezvoltată. Revenind la drumul nostru, un vechi terasament de mocăniță de pe timpul austroungarilor, îl parcurgem mergând mai mult pe lângă el, prin puzderia de doline, în căutare de noi peșteri. Pe tot drumul priveliștea pare sumbră din cauza copacilor rupți, în special cei de pe marginea dolinelor care stau aplecați înspre interiorul dolinelor. Ne întrebăm care ar putea fi cauza și nu găsim altă explicație decât un vânt puternic. Drumul ne poartă din dolină în dolină și culoare săpate în stâncă până când, în cele din urmă ajungem și la aven.

Avenul, situat pe fundul unei doline de prăbușire, are o deschidere generoasă de aproximativ 10m diametru și un puț de acces de 15 m. Mă echipez, echipez și coborârea în aven și iată-mă la baza puțului unde, printre crengi și frunze, găsesc bucăți de zăpadă, rămășițe ale ninsorilor neașteptate din luna octombrie. La baza puțului se află și continuarea avenului. Se pătrunde într-o săliță, pe o fostă galerie activă care poate fi parcursă cam 10 metri în aval și alte câteva zeci în amonte. Înaintarea este blocată în ambele direcții, fie de treceri prea înguste, fie total din cauza depunerilor de argilă. În afară de intrarea impresionantă și câteva speleoteme drăguțe, avenul nu ne mai prezintă nimic interesant.

Facem câteva poze, dezechipăm și ne prânzim. După prânz pornim în continuare pe drumul forestier înspre valea Beiului Sec, cercetând dolinele din apropierea drumului (fără rezultate din păcate). Ajungem într-o poiană (despre care aflăm mai apoi că se cheama, între forestieri, Poiana 23) și de aici intrăm pe valea Beiului Sec. Încet, încet drumul pare tot mai circulat și este mai mocirlos. Ca să vă puteți imagina cât de mocirlos, închipuiți-vă că, privind în depărtare, am crezut că drumul este un râu. Atât de tare strălucea în reflexia soarelui.

Ajungem la un punct în care nu mai putem continua pe drum pentru că nămolul trece de cizme, respectiv bocanci la unii. Aici întâlnim un "nene" care lucra la exploatarea forestieră și venise să ia un transport de bușteni. Stăm de vorbă cu el și, pentru că se apropia înserarea, se oferă să ne ducă până în locul în care lăsasem mașina. Acceptăm bucuroși și din discuțiile de pe drum aflăm ce au pățit copacii. În luna octombrie, când a venit ninsoarea pe neașteptate, copacii încă mai aveau frunze din belșug și s-au încărcat așa de tare de zăpadă încît nu au mai rezistat și au cedat sub greutatea zăpezii.

Ajunși la mașină ne despărțim de Bebe (șoferul forestier) și pornim spre Anina. Pe drum mai facem o escală la Peștera Ponor-Plopa ca să luăm coordonatele GPS pentru lucrarea de licență a lui Laurențiu, după care purcedem spre casă.

Ștefan

Câteva poze din tura de pe Miniș.